Doza de spectaculos în banal. Cristian Lupşa despre noul DoR

20 de numere mai târziu, Decât o Revistă devine DoR, la pachet cu un format și un design nou. Despre transformări și frivolități, de vorbă cu Cristian Lupșa, editor DoR.

Una abruptă, de la început. De ce ați renunțat la Decât o Revistă? E cumva logic, dar mi-ar plăcea să știu și explicația ta concretă - cum ați ajuns de la Decât o Revistă la DoR.

Hm. Stai să mă gândesc un pic. Într-un fel răspunsul corect este că n-am renunțat. Decât o Revistă rămâne în foarte mult din comunicarea noastră, e ștampilată. Domeniul de net, Facebook-ul e așa. Doar că noi nu i-am zis niciodată între noi Decât o Revistă că era foarte complicat. Noi întotdeauna i-am spus DoR; pur și simplu faptul că nu scrie pe copertă nu înseamnă că nu e numele ei. Doar că ne-am gândit că dacă îi schimbăm și formatul și tipul de copertă și modul în care arată coperta, atunci hai să îi schimbăm și modul în care îi apare numele. Dar ea e în continuare Decât o Revistă. Într-adevăr, cineva care o descoperă acum poate nu o să facă legătura asta. E interesant că am mai vorbit cu oamenii despre asta și ne-am dat seama că noi suntem mai puțin preocupați de tranziția asta intern, unde nouă ni se pare ceva natural, mai ales că am avut și două ediții în engleză pe care scria DoR. Am mai văzut scris DoR și pe coperta revistei, așa că nu ne-a mirat atât de mult. Nu e neapărat o renunțare, cât un soi de asta e în față acum. Nu înseamnă că istoria nu există.

Apropo de istorie. Înainte, întotdeauna când erai întrebat ce e Decât o Revistă, cel puțin în primii ani, spuneai povestea cu cei patru fondatori - cum v-ați întâlnit la o bere, v-a venit ideea și ați schițat câteva direcții. Care e povestea nouă, dacă tot vorbim de #noiinceputuri? Cum s-a născut noul DoR? A fost tot la fel, cu notițe și foițe la beri?

Nu are o poveste nici pe departe atât de spectaculoasă ca prima unde, într-adevăr, la începutul zilei nu era nimic și a doua zi dimineață era ideea unei reviste. Acum cred că a fost un proces ceva mai iterativ, în pași. Din vară am început să discutăm despre cum am putea să schimbăm anumite părți de conținut, cum am putea să renunțăm la o bucată de început la care ținem în continuare, dar credem că e un limbaj potrivit mai degrabă pentru internet, dacă am avea resurse. E vorba de partea de Actualizator - lucruri mai scurte, mai jucăușe. Ca efort, să o pui în print era ca și cum am fi făcut două reviste. Pentru că aveam 30 de pagini de bucăți foarte mici și aveam 15 bucăți mari. Chiar dacă erau mici, efortul necesar pentru a coordona 30 de oameni - 15 care scriau și 15 care veneau cu vizualul - era la fel de mare ca cel pe care îl investeam în bucățile mari. Și atunci ne-am gândit și strategic, și ca efort, să renunțăm la partea asta, iar din chestiile mari, ce anume am vrea să facem, pe ce să ne concentrăm. Și am avut oarecum discuții despre ce suntem noi înainte de numărul aniversar de cinci ani. Dup-aia au existat într-adevăr niște discuții despre cum ar fi dacă i-am schimba formatul. Cred că momentul în care ne-am dat seama că ar putea să arate altfel e când i-am scris lui Ray, care a făcut design-ul și inițial, el fiind în Anglia, că ne gândim să schimbăm revista și ne gândim și cum ar arăta într-un format de jurnal, cum e Granta, cum e n+1, cu un focus mai mare pe cum arată textul, cum e experiența de citit. Și Ray, ca și data trecută, s-a mișcat incredibil de repede și în loc să răspundă - sau, mă rog, a răspuns că i se pare o idee bună - și, fără să îi spunem, vreo două zile mai târziu, a făcut o simulare de copertă, o simulare de pagini de interior. În momentul în care le-am văzut am zis că e exact ce trebuia. Eu aveam în cap ideea să o facem așa, dar în momentul în care am văzut un dummy text și niște simulări de copertă care arătau absolut senzațional am zis „Asta e! A înțeles-o.”.

Formatul a venit de la Ray, adică el a zis că ar trebui să fie 15x23, că e formatul cel mai de jos al unui jurnal. Am avut încredere că are o viziune pentru cum se poate reîmpacheta și am zis să îi dăm drumul. Povestea a fost acum fără bere. A fost un fel de pasă în eter către Ray și el spunând „Interesante discuțiile astea ale voastre. Eu cred că așa ar trebui să arate.”.

Deci cumva nu mai aveți nici ciorna cu ideile notate, acum e simularea lui Ray.

Da, exact. Există într-adevăr acea simulare pe care, uite, acum că spui, nu am scos-o niciodată în lume până acum. E o paralelă, diferența e că între ideea pentru Decât o Revistă din 2009 și primele schițe cred că au trecut vreo două-trei luni. Acum, schițele au venit foarte repede după ideea de transformare.

Ai spus despre noul DoR că a pornit de la ideea de jurnal. Când îl ții în mână și îl răsfoiești, ai mai mult impresia de carte. E o carte sau un jurnal?

Paralela cu cartea este mult mai puternică acum după ce a ieșit decât era pentru noi înainte. În discuțiile dintre noi de dinainte nu ne-am gândit că lumea o va asocia atât de puternic cu o carte. Dar noi, având referințele astea din lumea revistelor care își spun jurnal și sunt tot colecții de texte de ficțiune sau de non-ficțiune, nu ne-am gândit la o carte. Ne-am gândit în schimb la dinamica de citire a unei cărți. Cred că din a doua zi când revista era în lume și a început să vină feedback-ul, cuvântul pe care l-am auzit cel mai des este carte. Ceea ce e foarte OK. Adică, până la urmă, stând să ne gândim, e foarte bun pentru că valoarea lui de obiect e mai mare. Eu pot să-ți spun că valoarea lui de obiect e mai mare, dar tu trebuie să mă crezi pe cuvânt. Pentru că eu știu ce hârtie am folosit, cum e legată, cum e construit obiectul. Pentru alții care pur și simplu vor să se bucure de ceva această trecere poate nu înseamnă mare lucru. Dar cred că în momentul în care oamenii îi spun carte, atașamentul lor s-ar putea să fie mai mare. Și noi îi descoperim încă toate valențele. Iar dacă e să îi spunem așa, atunci o să ne încăpățânăm să facem lucruri cu ea care sunt foarte non-carte. Inclusiv în numărul ăsta sunt patru pagini pe care le desfaci și ies afară. Partea asta e destul de non-carte. Va trebui să facem așa ceva mai des. Cred că pe partea asta suntem la începutul descoperirii valențelor obiectului în sine.

Deci o să tot experimentați cu DoR-ul?

Da. Unul dintre motivele pentru schimbare este și faptul că ne-am spus că avem scuza perfectă că am împlinit cinci ani să ne ajutăm pe noi să ne dăm un reset. În momentul în care schimbi un format, te forțezi să privești lucrurile pe care le faci creativ în alt fel. Eu simt că și reporterii cu care colaborăm, și fotografii, și ilustratorii încearcă să își dea seama ce înseamnă pentru ei acest nou format, ceea ce pe de-o parte e bine, pe de o parte sper să nu se întrebe prea mult pentru că nu e chiar atât de diferită. Facem aceleași lucruri. La bază, DoR e același. Iar oamenii care o știu și o citesc, odată ce trec peste efectul vizual și-o consumă, își dau seama că știu despre ce e vorba.

Apropo de Actualizatorul care nu mai era, cumva, actual, crezi că are legătură cu internetul pe care l-am inclus și noi în lifestyle tot mai mult?

Pentru mine, personal, da. Nu cred că am expandat în discuții, dar în 2009 când am ieșit noi, piața de print, cel puțin în zona de independent sau alternativ, era inexistentă. Murise Omagiu, murise Republik, mai erau câteva reviste de artă cum e Ideea, dar destul de mici. Inclusiv în zona de online, partea de risc era destul de goală. Dar acum, cinci ani mai târziu, e plin. Aș vrea să zic că piața de print e mai curajoasă, dar mă gândesc la toți cei care au apărut în cinci ani și au și dispărut între timp, ceea ce e păcat. Dar cu siguranță piața de online este gigantică și toate zonele alea pe care noi abia dacă le atingeam la suprafață - film, muzică etc. - acum au nu una, ci mai multe publicații dedicate. Nișe, nișe, nișe. Ceea ce e foarte bine și cred că în continuare e loc. Cred că cea mai mare greșeală pe care o poți face ca editor de revistă e să presupui că dacă a apărut la altcineva este cunoscut. Așa că noi nu am luat decizia după criteriul ăsta, că dacă există atâtea site-uri care se ocupă de film sau de muzică noi nu mai avem de ce publica un Q&A cu o trupă tânără, ci pur și simplu dacă e să facem acel Q&A probabil ar trebui să îl facem în acel spațiu unde lucrurile se mișcă repede. Așa, nu știu, o să scriem ceva mai complex despre acea trupă tânără care nu știu ce încearcă să facă. Dar, altfel, să lăsăm zona de online să-și facă treaba, acolo unde lucrurile se întâmplă destul de bine în România.

Asta înseamnă că o să dezvoltați și site-ul, pentru a fi complementar?

La un moment dat, da. Acolo e strict o chestie de resurse în acest moment. Deocamdată ne concentrăm pe ce știm să facem mai bine. Știi, și asta a fost o decizie. De obicei, orice inițiativă ai, ori că e nonprofit sau că e business, se discută despre cum scalezi și cum crești. Într-un fel, e limpede că noi am făcut niște pași înapoi și ne-am concentrat pe un esențial în loc să ne spunem că vrem să le facem pe toate în continuare. E un lucru greu de făcut pentru că trebuie să asimilezi ideea că nu e un eșec. Ci pur și simplu e o decizie legată de lucrurile pe care știi să le faci bine. De ce să ne chinuim să facem și altele mediocru? Hai să ne concentrăm pe cele pe care știm să le facem bine și să le facă alții pe cele care nouă ne ies așa și-așa.

DoR, numele nou, este strict acronimul sau are și valențe noi? Mă gândesc, de exemplu, la dor, substantivul, sau chiar dor, verbul.

Cred că asta e o idee pe care preferăm să o lăsăm la rumegat, în special abonaților.

Pentru mine e mai degrabă un acronim sau o combinație de litere care sună bine. Știu sigur că pentru abonații pe care îi avem în străinătate, revista îndeplinește și valența aia de substantiv, în care noi suntem legătura lor cu țara. Și ei sunt mult mai dispuși să o citească în ideea de dor de țară. Cred că aș fi ipocrit să spun că îl vânăm ca pe un substantiv pentru că nu e ca și cum în fiecare număr există niște texte despre ideea de dor sau ce înseamnă el. Poate dacă am sta și ne-am gândi, am vedea că modul nostru de a vedea unele subiecte e dintr-o zonă din-asta uneori mai melancolică sau mai tragică. Dar n-am stat foarte mult să o filozofăm atât. E un cuvânt puternic și cred că am încercat să nu-l chinuim dacă nu avem o idee foarte clară. El e suficient de puternic și fără să încerci să abuzezi de el.

În editorialul numărului curent povesteai cum Decât o Revistă a ieșit din adolescență. Aveți julituri în genunchi, i-ați pus plasturi peste? Cum a fost adolescența asta și ce-ați învățat din ea?

Adolescența lui DoR, dacă te uiți la primele numere, ca orice perioadă de adolescență, a avut niște momente teribiliste. Niște momente în care am publicat ceva doar pentru că puteam, deși nu am fi putut argumenta neapărat de ce există ele acolo.

Un exemplu?

Am avut în numărul doi un pictorial care era cu șaorma, prin care noi nu am vrut să facem ceva care să fie ironic sau agresiv. Dar înțeleg foarte bine, cinci ani mai târziu, de ce poate fi privit așa. Ne-am chinuit să obținem o mașină și haine de la branduri scumpe și să fotografiem o femeie faimoasă, de la televizor, mâncând la şaormeriile din București. Atunci nu am gândit-o altfel decât ca pe o distracție. Dar dacă te uiți înapoi poți să o interpretezi într-o grămadă de chei și poți să-i dai o grămadă de valențe.

Ar mai fi și coperta de la numărul patru cu Artan ținând în mână o lopată pe care am comandat-o din China, pe care am dat vreo 80 de dolari. Poate lumea voia să citească ceva despre omul ăla, dar noi n-am scris nimic despre el. În schimb, am publicat douăzeci de pagini cu el folosind acea lopată la diverse munci. Eu știu că noi ne-am distrat foarte mult în ziua respectivă, dar nu știu dacă avea cine știe ce scop sau valoare. Nu că absolut tot ce poți face editorial are neapărat o valoare. Mie îmi place foarte mult să consum lucruri care nu au o justificare pentru a exista, dar nu sunt convins că mai sunt capabil sau că sunt foarte bun să le mai produc. Sau cel puțin nu sub umbrela asta. Noi mai glumim în redacție că ar trebui să facem o altă revistă unde să punem toate idioțeniile care ne trec prin cap. Pentru că într-un fel, parcă aici nu mai au loc. Și nu știu dacă e bine sau rău, dar cred că ce am învățat - eu, cel puțin - în ăștia cinci ani e că în momentul în care faci orice muncă creativă, și o faci tot pe aia, ea începe să capete o viață a sa, pe care nu o poți controla neapărat. DoR are, într-un fel, o viață care nu mai depinde doar de ce vrem noi să facem.

Când am făcut cele cinci coperte diferite în numărul 18, mie mi s-a părut foarte normal. Dar am simțit și la unii dintre colegii mei că se întrebau dacă noi facem chestia asta. Și nu se refereau la ei personal, ci la DoR. Se întrebau dacă DoR poate să susțină cinci coperte diferite, toate conceptuale, nici una fotografie cu o persoană. Și am zis hai să vedem. Mie se pare că poate să le susțină în momentul în care au apărut. Iar asta e un soi de realizare. Și cred că mulți dintre noi cei care facem orice fel de muncă creativă ajungem la această realizare că, de la un timp, chestia aia pe care o faci o să înceapă să aibă foarte multă putere. Aici este DoR acum. E o decizie pe care o iei: te duci cu produsul respectiv unde simți că vrea să se ducă sau îl forțezi acolo unde vrei tu? Cred că noi am hotărât că DoR e o revistă care, de bine de rău, cel puțin deocamdată, va crește și va trage oamenii după ea. Dacă va deveni prea bătrână peste cinci ani, zece ani, vom vedea.

În ăștia cinci ani și publicul vostru a crescut. Mai vorbiți cu același public care a crescut odată cu revista, vorbiți și cu un public nou? Cum vă adaptați?

Am avut o întâlnire la redacție unde trebuia să discutăm despre public. Care e, în sine, un concept foarte stresant. Țin minte că, atunci când am făcut revista inițial, unul dintre singurele lucruri pe care le-am scris foarte agresiv pe hârtie era că publicul nostru sunt bărbați și femei cu acces la internet. Care era limpede o obrăznicie pentru că noi veneam cu toții din reviste de trust unde, în loc să se vorbească despre conținut, se vorbea doar despre public și despre un public pe care majoritatea oamenilor din trusturile respective nu îl înțelegeau. Într-un fel și noi cred că de multe ori ne-am întrebat dacă să scriem pentru cei care sunt mai vocali. La început, ce a fost dificil e că, piața fiind atât de mică și alternativele atât de puține, fiecare a văzut în noi ce îi lipsea. Am auzit de toate: de la ați vrea să fiți Monocle și nu vă iese, ați vrea să fiți Dazed and Confused și nu vă iese, ați vrea să fiți Wired și nu vă iese. Și ne-am zis că noi nu vrem să fim niciuna dintre astea mai mult decât cealaltă. Auzind lucrurile astea nu m-am gândit decât la câte lucruri ne lipsesc. Ne lipsește o revistă de design, ne lipsește o revistă care e doar fashion, una de tehnologie. Și noi încercam să fim una cu puțin din toate, în care dacă e să fi fost un filon comun e că lucrurile alea mai complicate și mai grele erau făcute în profunzime, indiferent despre ce erau. Și cred că ce am învățat în cinci ani să acceptăm e că trebuie să riscăm și să facem în continuare revista pe care ne-o dorim noi s-o facem, în speranța că vom nimeri pe cineva cu unul dintre lucrurile pe care le facem. Așa că noi ne gândim la public și în același timp încercăm, totuși, să n-o facem. Iar întâlnirea aia de care spuneam a fost relevantă pentru că, de fapt, am hotărât că fiecare o să povestească despre cititorii pe care i-a cunoscut și ne-am dat seama că știm cititori de la liceeni de 16 ani până la bunici de 60. Înseamnă că ceva trebuie să funcționeze dacă range-ul este atât de eclectic. Decât să încercăm să ne concentrăm pe tipicul oameni între 27 și 35 de ani din zone urbane, mai bine să ne uităm la interesele lor, la ce gândesc. În plus, întotdeauna mi-am dorit ca noi să facem texte despre ce se întâmplă. Am avut o experiență, la un moment dat, când lucram la Esquire, când am publicat un text despre un puști care voia să se facă fotbalist. Avea 15-16 ani la momentul respectiv. Nu era printre cei mai străluciți din echipă, nu avea nici cine știe ce poveste spectaculoasă în spate, pur și simplu mergea la antrenamente de fotbal, mânca cartofi prăjiți la bunica, se îndrăgostise de o colegă de clasă și mergeau pe stradă ținându-se de mână. Și țin minte că unul dintre superiorii mei a zis că e banal ce se întâmplă în poveste. Iar reacția mea a fost că, tocmai, în banalul ăsta se întâmplă totul. Pentru cineva la vârsta aia asta e tot ce contează și sunt cele mai importante lucruri din lume.

Ni s-a întâmplat asta din nou, odată cu lansarea numărului nou. Am publicat pe pagina noastră de Facebook o serie de mini-povești despre #noiinceputuri. Una dintre ele e despre o femeie de 26 sau 27 de ani care s-a mutat cu soțul ei în Berlin pentru că el a primit un job, iar ea descoperă un oraș nou și o viață nouă. Au fost câteva comentarii care nu au fost agresive, dar au spus că e o poveste banală, că se așteptau la mai mult. E o poveste banală care este extraordinar de importantă. Cred foarte mult că în banalul ăsta pe care îl trăim cu toții se întâmplă cele mai mari drame. Pentru tine, din afară, e banal, însă pentru omul ăla care trece prin experiența respectivă este cea mai dificilă experiență sau poate cea mai frumoasă sau cea mai complicată. Și, într-un fel, prin toate poveștile pe care le publicăm, cred că ce cautăm - sau, cel puțin, eu, ca editor - e un soi de doză de spectaculos în banal. Uite, de exemplu, acum în cel mai recent număr am scris despre povestea unui patron de club de divizia a cincea. Este aceeași poveste a oamenilor care încearcă mereu același lucru și nu le iese.

Și atunci cum ai defini zona de teme pe care le abordează noul DoR, sesizabile chiar din ultimele numere de dinainte de schimbare?

Cred că de la un moment dat, dacă iei toată colecția, vei vedea că de pe la numărul patru, cinci am început să facem niște subiecte mai grele, mai dificile, iar apoi tendința asta s-a tot amplificat și am conștientizat că pe noi ne interesează foarte mult să încercăm să facem un jurnalism care să răspundă la niște întrebări din-astea existențiale despre cine suntem noi, individual, ca oameni, dar și în contextul în care trăim în România. Mie îmi place foarte mult un jurnalist american care, mai în glumă mai în serios, pe când era editor, spunea că întreba fiecare reporter, indiferent de materialul la care lucra, ce spune textul ăsta despre sensul vieții. Mie îmi place să citesc jurnalism de genul ăsta, de profunzime, sau chestii despre viața pe care o trăim pentru că eu cred că fiecare dintre noi, indiferent de ce citim și ce consumăm, căutăm niște răspunsuri. Cum să faci lucrurile mai bine. Și până la urmă revistele există să te ajute să ai o viață mai bună, că pentru unele asta înseamnă să-ți spună ce canapea trebuie să-ți cumperi anul ăsta sau care e cel mai nou restaurant din oraș. E tot un scop utilitar foarte palpabil de a-ți face viața un pic mai bună. Noi vrem să facem același lucru, dar la un nivel mai mare. Te-ai întrebat ce decizii trebuie să iei când o să fii mamă? Uite, persoana asta s-a întrebat și îți spune. Te-ai întrebat cum va fi momentul ăla în viață când vei rămâne singur pentru că ți-au murit și bunicii și părinții? Uite, persoana asta a trecut prin experiența asta și-ți spune. Într-un fel noi la asta vrem să ne uităm. La cum ne înțelegem fiecare identitatea și cine suntem. Ce vrem să facem în viață. Dar nu să le dăm ca pe niște rețete, ci ca pe-un soi de exemple de indiferent ce ți se întâmplă, sigur există alți oameni care s-au luptat cu problema asta.

Și atunci DoR devine, cumva, terapeutic?

La modul ideal, da. Dar cred că ar fi o chestie de prețiozitate să spunem asta. În momentul în care vedem o parte din feedback, ne dăm seama că, atunci când ne iese ce facem, asta se întâmplă, de fapt. De obicei feedback-ul vine direct la autori; de la ei aflăm că le scriu oameni pe care nu îi cunosc nu să îi felicite neapărat pentru ce au scris, ci să le povestească ceva despre ei înșiși. Ceea ce pentru mine înseamnă că demersul nostru a funcționat. O poveste bună dă naștere altor povești bune.

Ce vă motivează acum ar fi căutarea de identitate. Identitate pe care și voi v-o căutați încă. Împreună cu cititorii? Cum funcționează?

Aici s-ar putea să fie strict părerea mea personală. Eu cred că noi toți vrem să avem o viață cât mai ușor de înțeles și, în consecință, căutăm cât mai multe certitudini. Ai vrea să știi niște lucruri clare. Ai vrea să știi că lucrurile sunt albe sau negre pentru că e mult mai simplu să te trezești dimineața. Eu îmi doresc foarte mult să reușim să facem o revistă care să te facă să îți pui întrebări dacă într-adevăr lucrurile sunt albe sau negre. Ceea ce e foarte frustrant pentru cititori. Am mai primit mesaje de la ei în care ne scriau că ar vrea să știe ce să creadă despre un text, că ar vrea să le spunem ce să creadă. Dar eu cred că există suficient jurnalism în România care-ți spune de care parte a gardului să stai. Și este foarte valid. Doar că, eu unul, gravitez către o zonă în care răspunsurile trebuie să ți le dai tu. Adică cititorul ar trebui să continue de unde îl lasă textul. Într-un fel e ce încearcă filmul românesc de zece ani și poate de-aia are așa puțin succes, pentru că la modul ideal ridici niște întrebări, arăți niște potențiale răspunsuri, dar munca cred că trebuie să o ducem fiecare dintre noi. Și atunci eu cred că ar fi ideal să rămânem și noi într-o perpetuă căutare și să nu considerăm niciunul din răspunsurile pe care le dăm ca fiind ultimul.

Mie îmi place să cultiv zona asta de incertitudine. Mi se par mai interesante lucrurile care au posibilitatea de a se transforma. Dar înțeleg foarte bine nevoia oamenilor de a ști cum stau lucrurile. De exemplu, zilele trecute aveam o discuție despre Florin Salam care apăruse la TVR2 și cineva mi-a spus că vede DoR ca ceva ce ar trebui să stea pe raft lângă Dilema Veche, că nu o să apară niciodată Florin Salam în DoR. La care reacția mea a fost că nu aș fi neapărat atât de sigur. Nu e neapărat pe lista de subiecte, dar eu nu îmi doresc această certitudine. Noi am spus la început, când erau amândoi persoane mai relevante cultural, că ne-ar plăcea ca DoR să fie revista în care să găsești și portretul lui Andrei Pleșu și al lui Mircea Badea. Ioana Petrescu, fost ministru de Finanțe despre care am publicat un material în cel mai recent număr, e oarecum un echivalent pentru că mulți dintre cei pe care îi avem aproape nu sunt neapărat fani Ioana Petrescu, iar încercarea noastră de a o umaniza nu a fost pe placul tuturor. Răspunsul meu e că e foarte simplu să îi dai șuturi Ioanei Petrescu, asta am făcut-o cu toții timp de șase luni. Hai să vedem dacă putem să ne uităm la Ioana Petrescu și altfel. Nu să o salvăm, nu să îi face statuie, dar să adăugăm niște dimensiuni de complexitate.

Să revenim la frivolități. Ce reviste ai acasă pe birou?

Cred că sunt mult mai eclectic decât e DoR. La mine pe birou acasă e un teanc de reviste pe care le-am cumpărat în ultimele luni, de la antropologie vestimentară la sex la reviste despre biciclete. Una peste alta: Benji Knewman, Vestoj, n+1, O., Offscreen, Fast Company, The California Sunday Magazine, astea pe lângă turnul de New Yorkere care amenință să mă zdrobească. Încerc să mă uit în cât mai multe locuri, nu știu dacă pentru inspirație, cât tocmai pentru a cultiva zona asta de incertitudine. De exemplu, luni seară m-am uitat la WrestleMania, care nu e o chestie care să se reflecte în DOR, dar pe mine mă ajută și cred că un editor de revistă ar trebui, la modul foarte responsabil, să consume și chestii foarte frivole și chestii extraordinare de pretențioase și filozofice.

Care e cel mai frivol lucru pe care îl consumi?

Mi se pare că pasiunea mea pentru wrestling este destul de frivolă. Sau capacitatea mea de a trece prin muzica românească contemporană fără să-mi fie rușine. Făcusem recent un periplu prin gașca din jurul Okapi, Grasu XXL, piesa nouă cu Maximilian, videoclipul ăla nereușit cu plaja lui Cabron (parcă așa îi zice). La noi în redacție încerc să fiu persoana aia care mai pune niște Delia din când în când, dacă e nevoie. I-am trimis lui frate-miu - care e DJ în timpul liber - un articol din Vice despre de ce nu e bine să fii prietena unui DJ. Asta în același timp în care mi s-a părut absolut spectaculos interviul pe care l-a făcut Luiza Vasiliu cu Adrian Ghenie în Dilema Veche. Eu pot să le combin pe toate, capul meu nu suferă.

Dacă DOR a ieșit din adolescență, înseamnă că e SUB25. Ce personaj de film (SUB25) e?

Am văzut acum vreo câteva zile, când simțeam nevoia să mă spăl pe creier, un film care este destul de prost cu Jason Schwartzman și Elisabeth Moss, Listen Up Philip, în care el e un scriitor extraordinar de enervant și de pretențios, dar despre care simți că mai poate fi salvat. Nu știu de ce mi-a venit acum în cap mutra lui. Poate și pentru rolurile pe care le-a jucat în general, de-a lungul timpului. M-am gândit în ultima vreme destul de mult la Wes Anderson și capacitatea lui - dacă cuiva i-ar ieși să facă ce face el în film într-o revistă, ar fi minunat - de a trata într-un mod aparent frivol și jucăuș niște lucruri extraordinar de serioase. Pentru că dacă te uiți la Wes Anderson, pe scurt, toată lumea moare. Dar există un soi de ușurință cu care sunt tratate chestiile astea. Noi nu suntem nici pe departe acolo, dar cred că asta mi-ar plăcea, într-un fel, să fim. Nouă ne plac subiectele foarte tragice, dar mi-ar plăcea să nu citești Decât o Revistă și să te simți ca și cum ai fi la o înmormântare. Nu ești nici la un chef, dar măcar la o întâlnire din aia care este un pic ciudată și nu înțelegi exact ce se întâmplă și tu încerci să fii foarte adunat și foarte la locul tău, dar în același timp ți se întâmplă niște chestii care sunt foarte serioase și nu le poți ignora. Mi-ar plăcea foarte mult ca Decât o Revistă să fie un personaj de Wes Anderson.

Fată sau băiat?

Mi-e teamă că aici influențez eu foarte tare răspunsul. Îl văd ca băiat, dar poate și pentru că vreo 60% dintre oamenii care ne citesc sunt femei și atunci să aibă cu cine să discute și să facă ochi dulci. Au fost numere când simțeam că DoR e mai degrabă fată și altele când îl simțeam mai degrabă băiat, ceea ce cred că e bine, că nu rămâne într-un tipar.

***
Dacă vrei să contribui la poveștile bune care dau naștere altor povești bune, devino #susținădor.