Durerea-n piept din pauza a doua

Din prima relație am ieșit ciufulită rău, slăbisem aproape 10 kile și eram depresivă, că mna, n-ai ce să le zici adolescenților care nu știu cum se iubește și o fac pentru prima oară – mai facem și excese. Și totuși, în ciuda exceselor, a fost ceva plictisitor. A urmat a doua, apoi a treia, apoi a patra, apoi iar a doua, apoi a cincea, apoi a șasea și a doua simultan și de-atunci l-am tot dat pe doi factor comun. Și când nu era doi era mulțimea vidă. Cine n-a trecut prin asta o să-mi pună moralitatea sub semnul întrebării și eu o să răspund simplu că așa sunt tinerii din ziua de azi.

Ne-am cunoscut când am intrat amândoi la liceu în aceeași clasă. Eu atunci deja mă făcusem rea - că aveam experiență, iar el era timid că nu mai pupase nicio fată. Ne-au unit The Walking Dead, jocurile pe calculator și glumele proaste. N-avem o poveste extraordinară și nici nu suntem demni de scris romane despre – l-am luat că a fost primul băiat care mi-a ieșit în cale și voiam să-mi țină cineva companie după ce plânsesem vreo două săptămâni câte opt ore pe zi. Am rămas că mi-a fost bine.

La început îmi cumpăra bijuterii urâte și eu le purtam de dragul lui, că mă vedea în fiecare zi; uneori îi ziceam că am uitat să mi le pun și el spunea „E okay, înțeleg!” până când nu m-a mai întrebat unde sunt brățările și nu mi-a mai răspuns nimic, cred că și-a dat și el seama. Am început să-l iau cu mine peste tot la cumpărături și să-l educ: îi ziceam „uite asta e kitsch și pe asta ar purta-o numai fetele care-și pun tumblr girl la descriere, deci e câh”. În vara din clasa a noua i-am luat niște scoici mai mici într-o scoică mai mare, pe motiv că nu văzuse niciodată marea, și i-am promis că dată viitoare îl iau cu mine. N-am mai ajuns nici eu la mare de atunci. Însă m-a dus el la munte. În fiecare an de atunci, chiar și când nu eram împreună.

Când eram mică, mama îmi spunea că o relație sănătoasă e aia în care se mai și ceartă oamenii. Probabil că spunea asta ca să se scuze față de mine (și față de ea) că ai mei țipă unul la altul, dar am crescut și mi-am dat seama că e adevărat. Într-un fel. Sunt genul de persoană cu care te cerți din motive politice, nu că nu te mai iubește. Uneori V. nici nu-și pune problema că eu aș iubi vreodată, dar mă acceptă așa. Cică dragostea adevărată e atunci când îl pui pe celălalt primul și faci compromisuri și sacrificii pentru el. Dar cu dragostea neîmpărtășită cum stă treaba? Când mi-am dat seama de asta, am plâns. Până atunci crezusem că el e un prost care înghite tot ce-i dau eu, însă de fapt e un om bun, mult mai bun decât mine, și care analizează lucrurile mai profund decât mă aștept de la el. Uneori suntem atât de acaparați de propria persoană încât uităm că și cei de lângă noi sunt ființe complexe și că, de fapt, noi acționăm pe baza unor ticuri și reflexe pe care dacă le studiezi le înveți imediat.

Probabil o relație reușită e când îți permiți să-i arăți celuilalt cât de nesimțit ești fără să-ți fie teamă că o să te judece. O să fie și celălalt un dobitoc și o să-ți întoarcă vorbele. Dar o să te accepte. O dată m-a făcut să mă doară inima. Eram la școală. Pe vremea aia făcusem o echipă cu niște colegi și participam în competiția #laliceu, lucru din care el a preferat să se excludă, însă asta nu însemna că nu putea să ajute cu sfaturi și păreri. Trebuia să proiectăm un film la o clasă și apoi să ținem o dezbatere pe tema filmului, mai făcusem asta până atunci. Ruben, un film LGBT ales de mine. Mă apucasem să îi povestesc despre direcția pe care voiam să o dau discuției iar el a decis că ar fi un lucru bun să mă „pregătească” pentru dezbatere (eu participând în calitate de moderator). Ce nu știa el e că ziua aia era deja foarte proastă pentru mine și mă făcuse hipersensibilă la orice, cu atât mai mult lovituri ideologice venite de la o persoană care mă așteptam să mă susțină și deci, după câteva fraze discuția s-a pierdut și fiindcă amândoi suntem afurisiți el a ajuns să fie „încuiat” și eu o „comunistă”. Dă-i cu explicații despre progres și stângism, răspuns: „Ai văzut și tu ce bine le e țărilor comuniste”. O iau de la capăt. Ne întoarcem cumva la căsătoriile gay și aud „Dacă așa era normal de la început ar fi fost acceptate.” Oftez și îi spun să se oprească, nu am timp pentru așa ceva acum.

Continuă. Cuvinte multe, multe, multe. Încerc să prind câteva și să răspund cum pot. Patriarhie, grecii, romanii, fluiditatea de gen și exploratul sexualității, tot pachetul. Și nimic.

„Oprește-te, te rog, că nu pot să respir și mă dor pieptul și brațul stâng.”

Dar așa suntem noi. Ne jucăm. Sau, mă rog. Aleg să spun asta pentru că sunt dispusă să trec peste anumite chestii numai pentru el, să fac o glumă pentru că mă doare dacă o iau în serios. Copiii când se joacă se mai și alintă, se mai și supără și spun că nu mai vorbesc niciodată unul cu celălalt. Iar adulții spun „Lasă că vă împăcați voi!”, „Du-te și cere-ți scuze!”. Iar prietenii lor spun „Relația voastră e ca un șvaițer!”. Toată lumea crede că relațiile sunt ori așa, ori altcumva, că sunt bine delimitate și știm fix care e capul și care e coada. Poate așa se întâmplă când te căsătorești, dar la liceu nu știi nici măcar cum te cheamă uneori, nici nu mai spun de persoana de lângă tine. E greu să găsești pe cineva care să fie alături de tine. Dar poate nici nu e nevoie. Oamenii vin și pleacă așa cum vor ei. Au nevoie de libertatea emoțională ca să se simtă cu adevărat bine. Altfel care e diferența dintre noi cei de azi și cei de acum o sută de ani?

Nu cred în coincidențe și nici în circumstanțe. Totul e legat, cumva, cu siguranță. Stop. Aici vine el și-mi spune „Nu-i adevărat, dacă stai să cauți numere magice și legături eventual ajungi să ți le faci singură”, iar eu îi spun „Taci, ești neevoluat, vino să vorbim după ce îți deschizi al treilea ochi”.

Cel mai înfricoșător lucru la relațiile din liceu e că amândoi creșteți împreună, și e foarte probabil să creșteți în direcții diferite. Și astfel sărutul timid pe umăr când nimeni nu se uită se transformă într-un „Cum adică faci la mate în timpul pauzei, ziceai că numai ratații fac asta”. Dar e okay, pentru că mai devreme am spus că ne permitem să fim răutăcioși.

Liniște. Foșnet. Voci înfundate. Frig. Luminiță – lumină – soare. A răsărit soarele și noi suntem în tren. Iar. A nșpea oară vara asta. Și la mare tot n-am ajuns.

Un cuplu din anul meu s-a logodit și după câteva luni s-au despărțit de tot. Nu știu ce ar trebui să însemne asemenea gesturi la vârsta asta. Poate sunt demodată. Cineva mi-a spus odată că sunt o spălată pe creier pentru că nu înțeleg chestiile astea – că dacă găsești persoana potrivită te căsătorești și la șaptesprezece ani. Fac optsprezece și a început să-mi fie frică să nu rămân nemăritată.

Cel mai mult mă amuză copiii îmbrăcați în haine de oameni mari.

Variațiuni pe aceeași temă: mi-e frică să mă gândesc ce înseamnă o relație nereușită pentru că s-ar putea să n-am dreptate. Uneori mi-ar plăcea să intru în capul tuturor oamenilor ca să știu ce gândesc, ca să aflu tot ce se petrece. În capul oricui, numai în al lui V. nu. Pentru că nu sunt pregătită să scotocesc pe acolo, tocmai prin persoana cu care am crescut cel mai mult în ultimii 3 ani. Aș da de prea mult eu acolo și m-aș speria.

Noapte. Mergem ținându-ne de mână pe stradă. Pe lângă noi trece alt cuplu.

- Uneori mi-ar plăcea să știu din ce motive se ceartă cuplurile astea normale.
- Că unul din ei se pupă cu altcineva sau dă like-uri altcuiva pe Facebook.
- Tu m-ai înșela?
- Probabil. Ai fi primul care ar afla, te-aș suna să-ți povestesc tot pentru că ești prietenul meu cel mai bun. Chiar dacă te-ai supăra, tot aș simți nevoia să-ți spun. 

Cică noi suntem generația care nu vrea relații dar vrem să fim într-o relație ca să ne simțim noi bine că avem pe cineva. Eu cred că suntem generația care e la vârsta când le umblă hormonii prin corp și nu avem răbdare să stăm să cunoaștem pe cineva încât să ne dăm voie unul celuilalt să fim confortabili. Nu sunt relationship guru și de obicei când prietenele mele îmi cer sfaturi le spun să le dea papucii partenerilor lor pentru că nimeni nu e de neînlocuit și ele râd de mine când mă aud. Și mie îmi vine să râd de mine uneori. Și de V. Și de relația noastră. Și probabil că el se panichează atunci când râd de noi și nu știe cum să reacționeze, să râdă și el sau să plângă. Nu înțelege de ce râd și nici nu mai încearcă, săracul. De curând a început să râdă și el. Și-a dat seama că trebuie să ne permitem să fim și amuzanți. S-a oprit din râs când i-am spus că vreau să ne despărțim.

Despre autoare: Andrada Băleanu, copil teribil, are 18 ani și e din Craiova. Îi plac sclipiciul, fustele largi, cărțile vechi și vrea să trăiască într-un film făcut de Godard. Se vrea caracatiță și de asta se împrăștie în toate domeniile și încearcă să apuce cât mai bine din ele. Când nu pictează, are expoziții, se plimbă pe la festivalurile de film, ajută în organizarea unui festival de poezie experimentală o dată pe an (Festivalul Internațional de Performance Poetry), se implică peste tot unde vede că e nevoie de suflet și uneori mai și scrie.
***
Eseul personal face parte din cele înscrise în campania „In a Relationship”, un proiect al Fundației Friends For Friends împreună cu Avon România - Campania Respectului, care își propune să afle mai multe despre relațiile între adolescenții din România.