Electric Castle, verdict: excelent

Electric Castle a valorificat ruinele splendide ale castelului Banffy întru delectare socio-culturală. De ce socio? Pentru că TOATĂ lumea a fost acolo. Băieții de la Booha / Boiler au făcut dovada sârguinței și hărniciei pe care o așteptam de mult să apară înlăuntru granițelor și au lucrat ambițios cu mânecile suflecate până la cot ca să aibă lumea de ce să zică acum că a fost cel mai tare happening din România, realizat de o echipă de vreo 600 persoane.

Prima ediție, trei zile, zero nopți dormite. La 9 ore de București e Clujul și la vreo 10 minute de centru Cluj Arena unde vin autocarele cu destinația Bonțida. Autocarul te lasă în fața bisericii și până să ajungi în zona festivalului treci pe lângă magazine mixte, tarabe cu ii și kürtős. Highlightul: terasa cu hamsii și mici la suta de grame, băieții de la grătare cu ochelarii pe nas noaptea, și fundalul muzical deep house dat la maxim de pe un laptop.

Treci de porți și ajungi la Castelul Bánffy. Două scene: Main Stage și Dance Garden, două săli interioare, food court, multe baruri, ceainărie, hamace și rampe Street Heroes. Domeniul? Un cadru idilic, cu castel, lac, și un turn înclinat a la Pisa, cu suficient de multă lume cât să fie animat și șocant că nu se stă la coadă nicăieri deși se tot bea și se mănâncă. Oameni frumoși și diferiți, de la puștii care se dau în neștire pe bmx, role sau skate, la gagicile cool în sutiene și, top of the tops, un biolog marin scoțian îmbrăcat în kilt tradițional. La dispoziția lor: hamace, photo-boothuri moca, shoturi în pahare fosforescente, ba chiar și o zonă de arcade cu pinball pentru nostalgici. Zona „la palmieri”, un luminiș de lângă lac cu beculețe agățate prin copaci și saci comozi pe care puteai să lenevești, unde puteai să te reîntâlnești cu gașca, dar fără să ratezi ce se aude de la scene.

Mâncarea – foarte variată, proaspătă și gustoasă. Oamenii din staff și voluntarii – prietenoși și sprinteni. Oamenii din public – pe super good vibe! De mult nu am mai fost la un eveniment de anvergură (aka peste 5.000 oameni, iar aici au fost în total, conform declarațiilor oficiale, undeva pe la 32.000) fără să văd bătăi din alea de beție, care se nasc din aproape orice, indiferent de profilul festivalului. Se poate declara fără doar și poate că Electric Castle a fost un eveniment hate-free. E miraculos că după tentative nenumărate din partea a diverși organizatori, cineva a reușit să pună totul cu liniuță de la capăt cu verdict: succes.

Căutând The Mill, de care nimeni nu știa exact unde e, am intrat întâi în The Stables, unde părea că petrecerea se mutase în interior și toată lumea dansa pe hituri evergreen de Expirat& Boiler datorită DJ-ilor Booha. 

Liar făcea o atmosferă foarte mișto în fosta moară, headquarters Burn, unde ziua aveau loc workshopurile Ableton. Deliciul serii? A remixat o manea (nerecunoscută de Shazamul personal), realizând un cross-genre care ar putea să se numească post-manele.

La Dance Garden, unde intrase Zabiela, lumea era în extaz și deși nu e my cuppa, lumea se mișca energic, iar el se juca entuziasmat la pupitru pe gadgeturi. La plecare vezi că kürtősul e shaorma “de după” a clujenilor; veseli și amețiți, toată lumea se oprea înainte să se urce în autocar să-și ia un kürtős cald.

Sâmbătă, Silent Strike a cântat alături de live band-ul său, din păcate fiind întrerupt înainte de finalul concertului. Au urmat Robin and the Backstabbers care ziceau povești, în timp ce o gagică dansa singură pe balconul de deasupra VIP lounge-ului, cu piruete cu tot, în așteptarea furtunii. A început și să plouă. Faza tare e că în cadrul ăla suprarealist de relaxat și frumos, îți venea să te duci pe ploicică să te adăpostești să citești câteva pagini din cartea din rucsac. La Șuie miile de oameni au creat o atmosferă la care eu rar am luat parte, mai ales să zic că a fost vorba de un band autohton: reacția a fost copleșitoare, toate vocile din public se contopeau într-un zbierăt comun și se auzeau ture peste ture de aplauze, iar în momentul în care voiai să îți tragi sufletul: țeapă! Michi prelungește puțin piesele, Dobrică suspină „Nu te aud, castelule electric!”, iar Bean dă versul:

„O scenă, o mulțime, multe mâini în aer” – simultan cu explozia artificiilor și a tunurilor de fum. Nailed it.

La scena mică s-au lăsat descoperiți de publicul larg doi băieți super talentați, Missile & Goranga. Dinspre monitoarele lor curgea o combinație de electronica suficient de secsi și alertă încât să se strângă lejer vreo 2000 suflete la fel de curioase ca mine, care au dansat ca-n filmele cu party-uri rave. Ștafeta a preluat-o Modelu`, căci Fritzy a întârziat, ceea ce nu a deranjat pe nimeni, după aplauzele, fluierăturile și mișcările de aerobic discret performate în fața pupitrului. The Model și-a arătat mușchii acolo unde îi este locul: în fața unui public generos și însetat de un techno impecabil.

Sincer, după acești cetățeni, Kalkbrenner a fost la fel de gustos ca o felie de pâine prăjită după un moelleux au chocolat, dar asta ține și de intensitatea care te mișcă la genul ăsta de muzică, căci mulți au rămas să se unduiască mai cuminte și la gâdileala lui.

După două nopți heavy, duminică te loveau rimele flawless marca CTC. La Street Heroes învățai ce Best Tricks pot să scoată puștii la role și skate. Rollerii testau stallurile, skaterii sperau la gapuri cât mai mari, iar publicul tolănit pe iarbă încerca să-și dea seama cum sunt fizic posibile ¾ din trickuri. “Love will damage your health” a mutat lumea în fața main stageului, căci era timpul pentru dans de pe un picior pe altul grație Télépopmusik cu muzica lor de vacanță breezy. 

Toți headlinerii au făcut spectacol de primă mână. Chiar dacă ajungeau să fie übersolicitanți, publicul percuta la fel de bine la DOPE D.O.D, A. Skills sau Pendulum. Cumva, tot festivalul pe de-a-ntregul a fost puțin obositor, asta doar pentru că a oferit enorm, cerând atât de puțin (apropos: foarte decente prețurile, atât la bilete, cât și pentru drinks&food).

Big up și pentru artiștii străini care s-au integrat perfect cu peisajul și cu care era lesne să te împrietenești sau să obții o poză sau autograf, bine că nu sunt toți niște figuranți care vor să aibă backstage-ul evacuat doar pentru ei (care backstage a fost shareuit „doar” cu toată cohorta de artiști români). E priceless să îi vezi pe cei pe care îi asculți acasă că se joacă pe PlayStation și te roagă cu o voce stinsă, indiferent cine ai fi, să le aduci o bere.

Am păstrat până joi brățara la mână, ca un groupie care ajunge pentru prima oară oriunde altundeva decât la discoteca din sat. Ediția de anul viitor are șanse să fie foarte aproape de sold-out, pentru că e clar că n-ar avea cum să fie altceva decât un pas care urmează natural, ca la festurile de afară. Până atunci rămâne de lucrat pe latura culturalo-arheologică a fenomenului, în sensul în care broșura EC asigura că se fac eforturi pentru restaurarea și conservarea ruinelor castelului Banffy.

Sursă foto: pagina de facebook Electric Castle