Electric pinball machine

Aerul avea aspectul de catifea al scaunelor.

Era acest pinball imens, muzică de uriași zicea Gin.

Mă simțeam mic, eram bila aia metalică, lustruită, introdusă pe coridorul înalt și strâmt.

Era un pinball ciudat, nu avea neoane, nu erau imagini, era un întuneric aproape perfect, trebuia să fie complet negru zicea Roxana.

Când te trage arcul de la început e o vâjâială de avion supersonic, mallul tremură, plastic contorsionat, fibra distorsionată, suport totul egal și uniform ca o bilă de metal ce sunt. Eu plec că-i prea tare.

Pe la a doua apare gravitația, o baie în anti-materie, te joacă fratele pe ciupercile cu arcuri, metronomul bate un ritm de galop zgâriat din când în când de suprafața care se zgâlțâie. Ești în zona country, copacii bat tobe, ceva vânt trage de corzi, lenea se întinde ca o gumă de mestecat.

Dintr-un punct încolo, pierd urma și mă plimb între ciupercile atmos puse de-o parte, de alta și de sus, ca niște magneți poziționați strategic. Într-un colț miroase a lynch, sunt trimis acolo cât să-l simt și apoi aruncat diametral opus unde-i un mix de ceață și așternuturi străine. Până-mi aduc aminte cad spre hăul din care mă va salva doar fratele meu, nu greșește, mă trage-napoi.

Ultima lovitură mă aruncă în centrul veșnic. Văd tot reflectat în mine tine, ai absorbit un pinball imens printr-un ochi de pește, Mnezeu invers, seringa trage sângele înăuntru, m-au nemișcat cuvintele din gura totemului, ciupercile magnetice rearanjează vocabularul și e o rimă continuă în aer.

E acest anti-pinball care se învârte în jurul meu. Curând i se face rău și mă scuipă afară din gaura neagră în care ajunsesem. Era plăcut acolo, amalgamul cu de toate, stele, galaxii și constelații unde nu sunt conspirații, treci înapoi și nu mai comenta.

(Plânge un copil. Sună organic și din altă lume. E primul sunet nemediat și mă întoarce pe scaunul de catifea, într-o sală de cinema, într-o seară de marți, bâjbâie urechi în întuneric și degete pe telefoane. Copilul e scos afară.)
Revin pe un mal de mare. Nostalgia are reverb, nisipul îmi dă mat la luciu, sunt niște ecouri le văd pe cer, plutesc? spre un delfin cu voce de fată, înțeleg versurile și râd ca la un film cu vieți anterioare și final fericit. Se-ntinde cerneala pe niște scrisori de dragoste, pătează nisipul, pătează apa, pătează cerul.

Urmează niște lucruri incerte, pesemne că am amețit, trec prin niște zone pe care le ating vag: epoca de gheață cu niște cutremure optimiste, un coridor plin de oglinzi și umbre, un câmp de particule elementare care se bucură să mă vadă. Iau marimba 336 și după câtiva ani lumină de ecou, acostăm. Ceva mă recentrează perfect în punctul mort și alunec printre porți înapoi în scaun într-un ropot de bătăi de palme. Cineva strigă mai bagă o fisă. Sau poate bis!

*M-a invitat Gin să merg să ascult pe întuneric ROCKS, noul album Electric Brother la Cinema Băneasa pe marele sistem Dolby Atmos. A fost o experiență, după cum zicea Laura, care m-a dus undeva, cumva, cândva. Fără stimuli vizuali, am oscilat între ochi închiși și ochi deschiși, ai timp să te plimbi prin capul tău, zicea Vlăduț, eu cred că mai degrabă m-am plimbat prin capul fratelui, lucru pentru care-i sunt recunoscător, sunt puține lucruri care te transformă într-o bilă de pinball.