Epoca Complexului*

De la uniforma de șoim la cea de pionier

În 1989, la revoluție, eram mică și slabă. Urma să merg la școală din toamna lui '90 și așteptam cu sufletul la gură să am propria mea uniformă de pionier, un upgrade cum ar veni la cea de șoim al patriei, care se scămoșase. Băleam intens la accesoriile de pe uniforma soră-mii, în special la șnurul auriu și cravata cu inel din plastic ordinar, care îmi părea cel mai ingenios sistem de a sugruma o eșarfă sintetică. Problema era că accesul la acest outfit era posibil doar în lipsa posesoarei ei, care mă fugărea de lângă obiectul numit „uniforma mea!” cu țipete și plânsete.

Fiind foarte mică înainte de 1989, nu uram uniforma, pentru că nu o percepeam ca pe o formă de înregimentare sau de uniformizare. În schimb, îmi displăcea complet din punct de vedere calitativ. An de an, uniformele trebuiau înlocuite sau reparate, se răreau, se rupeau sau se scămoșau cumplit. Mă complexau hamleții aceia groși care nu rezistau la prea multe spălări; umblam cu ei cusuți. Mă înnebunea urâțenia ghiozdanului meu maro cu o mașină pe el și aș fi vrut să fi prins măcar unul bleumarin cu balenă ca al soră-mii. Pricepeam cu greu explicațiile alor mei despre marfa puțină care se găsea greu, șoaptele cu nume ale vânzătoarelor de la Romarta sau din alt complex ori magazin universal la care rămâneai dator cu o râșniță electrică sau un aparat de radio în eventualitatea unor „schimburi” mai bune.

Ce îmi aduc aminte foarte acut din perioadă este mersul la Complex. Acesta era organizat în fiecare cartier astfel încât să găsești tot ce ai nevoie în același loc. Citez din memorie: alimentară, aprozar, metalo-chimice, electro-casnice, sifonărie, tutungerie, cofetărie, librărie. În toată existența mea am migrat între cele 3 complexuri care au marcat șederile mele la adrese diferite în cartierul Tătărași din Iași. Cu totul, am trei amintiri stas în legătură cu aceste expediții. Primul loc în care m-am bucurat de shopping este celebrul Complex Stejarul, din care mai există astăzi restaurantul.

Tata, tutun și sifoane

La Stejarul mergeam pe la 3-4 ani, cu taică-miu de mânuță, ca să își cumpere țigări sau cafea; mi-aduc aminte mirosul pregnant de tutun aromat și cafea proaspăt râșnită care mă amețea complet. Vitrinele erau tixite cu pachete, cutii de lemn pentru țigări, tabachere. Vânzătoarea era o tanti vicioasă, sau cel puțin așa mi-o închipuiam. Eram sigură că după ce ieșim noi din magazin se apucă să guste din cafele și să fumeze din țigări, eu aș fi făcut asta în locul ei. Apoi treceam pe la sifonărie să lăsăm capsulele goale la încărcat și să luăm unele pline. Sifonul din inox producea fără să înțeleg cum pe atunci o apă miraculos de acidulată. Existau și navete cu apa minerală în „sticlă de sticlă” de 1 litru, capsată pe care le păstram unele peste altele în debara. Dar tot băutul de sifon cu gura direct era cea mai mare bucurie pentru mine.

Fiind aia mai mică aveam marele avantaj că soră-mea era nevoită să mă ajute cu legatul la șireturi, spălatul pe dinți, etc. Nu mi-a picat deloc bine așadar momentul când am intrat la grădiniță la 4 ani. Contactul cu strictețea regulilor unei instituții m-a enervat suficient încât să solicit expres să fiu repartizată în aceeași clasă cu soră-mea, care avea 6. Probabil de pe atunci au început ai mei să viseze că o să mă fac avocat (meserie pentru care nu am deloc vocație, de fapt) pentru că, în final am făcut 3 ani de grupa mare.

Mama, casa de marcat și cofetăria

Cu maică-mea înapoi în serviciu și fără alt ajutor în casă, singura metodă de a ține copchiii sub supraveghere era următoarea: sora mea ieșea de la școală, trecea pe la grădiniță să mă racoleze și mergeam împreună acasă, unde venea mama în pauza de masă, ne schimba și plecam cu ea înapoi la serviciu. În timp ce ea lucra, noi ne ocupam cu copilăria. Cred că așa am prins pofta comerțului, admirând-o în interacțiunile cu clienții. Visam să am acasă o casă de marcat și o băteam la cap pe mama să mă lase la butoane. Ca să nu ne băgăm mereu peste ea, ne trimitea în curtea imensă din spatele magazinului, unde aveam ocazia să ne jucăm împreună cu ceilalți doi copii ai doamnei din magazinul vecin sau la cofetăria din complexul de la Piața Chirilă.

Mersul la cofetărie era un ritual magic. Orice moment important (zi de naștere), orice reușită (festivitatea de premiere de la sfârșit de an) și orice moment nefericit (o vizită la dentist) trebuia marcat cu o destrăbălare glicemică. Din primul moment în care intram în cofetărie, mă nenorocea mirosul. Apoi, ochii mei mângâiau tandru fiecare trandafir de zahăr de pe fiecare tort, simțeam pe limbă gustul glazurii - mov, roz sau verde -, știam pe dinafară cremele din orice prăjitură. Nu eram ca acei copii care vor de toate sau se hotărăsc greu, pentru că totul era simplificat de apetența pentru frișcă (primii ani) și mai apoi de obsesia pentru ciocolată (încă prezentă). E cinstit să afirm că am mâncat o fabrică de dulciuri.

Mama ne dădea bani și zi de zi mergeam la cofetăria din complex să ne cumpărăm fie o prăjitură, fie o înghețată. Mă cocoțam pe scaunele înalte cu tapițerie groasă din catifea cu ajutorul surorii mele și universul tăcea cât timp noi consumam cu ochii, cu gurile, cu sufletul. Când era cald afară, stăteam de o parte și de cealaltă a scărilor ce duceau spre intrarea în cofetărie, pe stâlpii groși din beton, ca niște protectori ai acelui spațiu sacru și mâncam cât puteam de repede din înghețata care se topea și ne curgea din ambalaj, pe mâini în jos, până la coate.

Ascuțitori, loz în plic și sfârșitul unei ere

Poate nu știați, dar unui copil îi trebuie nenumărate ascuțitori pentru ca universul lui să rămână în echilibru. Ăsta era al doilea motiv al mersului la complex în timpul serviciului maică-mii: cumpărarea unei ascuțitori noi. Mă prefăceam că intru cu o listă imensă de cumpărături în librărie și ceream să mă uit la toate penarele și creioanele chinezești, truse de geometrie, echere din lemn și rigle, globuri pământești. De fapt, de fiecare dată nu voiam și nu aveam bani decât pentru o ascuțitoare. Îmi trebuia la grădiniță, ca să fac flori din rondelele de lemn care provin din ascuțirea creioanelor colorate. Dacă stați pe Pinterest știți voi despre ce vorbesc.

Anul 1989 a însemnat sfârșitul unei ere. Câteva lucruri care se terminau atunci pentru mine: mersul la grădiniță, locuitul în prima mea casă, comunismul. Am schimbat apartamentul de 2 camere de la parter cu unul de 3 camere de la etajul 5. Nu prea convenabil, vă spun eu, pentru că asta însemna că nu mai puteam să cobor de pe geam direct în grădină. Mai însemna și că era mult mai greu să ajung pe pământ pentru că deseori eram „furată” cu liftul și ajungeam la parter după ce conduceam diverși vecini la etajele lor. În cele din urmă, mai pierdeam accesul și la cele două complexuri aflate acum la o stație de tramvai distanță.

Pentru că revoluția a venit foarte repede apoi, am pășit într-o nouă eră, cu toanele și tonetele ei. Primii comercianți întreprinzători vindeau țigările și nessul la măsuțe de picnic instalate direct pe trotuar. Se vedea clar că nu mai era nevoie de tutungerii, acum se fumau asos-uri, leme-uri, kim-uri mentolate și, de bucurie că aveau acces la brand-uri ca lumea, oamenii făceau din pachetele goale de țigări roboți. Și moda se schimbase: aveam egări, espadrile, blugi cu talie înaltă și craci conici, bermude și tricouri colorate neon, șepci cu scris și teniși chinezești. Sifonării încă existau, dar acum sifoanele erau din plastic. Mâncam în continuare prăjituri, la cofetăriile de la parterurile blocurilor, dar mai rar, pentru că rețetele ni se păreau învechite. Plus că, din cauză că nimeni nu le mai cumpăra, prăjiturile chiar au devenit învechite și făceai toxiinfecție alimentară cam des.

Am mai ajuns la un complex când eram de vreo 12 ani. Mă duceam să cumpăr bilete la loto, cu numerele lui taică-miu scrise pe o hârtiuță. Cel mai aproape de noi era acum complexul din Ciurchi. Deja se cunoșteau primele semne ale revoluției: spațiile din complex erau puțin spre deloc renovate, iar multe erau goale, fără chiriași ai capitalismului nouăzecist. Ultima amintire legată de finalul epocii complexului așadar este o tristă călătorie la Loto-Prono, unde mi-era frică să mai intru pentru că la ușă se instalase un exhibiționist celebru din cartier. Exercitarea liberei exprimări, după care tânjiserăm atâția ani, era posibilă în sfârșit și ne cam speria.

Autoarea: Măriuca Macovei este antreprenor la IDEALIST. De 30 de ani îi place să deseneze, să citească și să scrie. Mănâncă dulceața cu lingurița din cești de cafea, iubește filmele europene și visează la o casă cu un geam rotund în hol.

Ilustrație de Andreea Chirică, din cartea The Year of the Pioneer, editura hardcomics, 2012.