Erasmusul meu portughez

Ceasul rotund din colțul clasei cu pereți gri arată 16 fără 20. Vreo 22 de studenți Erasmus îl urmăresc mai atent decât pe profesoara de peste 35 de ani, îmbrăcată într-un costum negru, cu fustă până la genunchi și eșarfă animal print, care stă cu fundul pe una dintre băncile de pe rândul al doilea. E joi și profesoara predă cursul de International Trade. Studenții, în schimb, știu că diseară începe primul party din weekend, pentru că în Erasmus weekendurile încep mai devreme.

Când am ales Erasmus în Portugalia nu m-am gândit la plaje ori la calitatea educațională. Știam că mi s-a urât de ASE și că trebuie cumva să suport mai ușor ultimul an de facultate. Ce-i drept, simțeam și o nevoie crescătoare de ducă. Așa că am aplicat pentru exchange cu două ore înainte ca înscrierile să se încheie, iar singurele persoane care au ştiut de asta au fost cele trei colege de cămin. Am ținut secret și când am dat testul de limbă și interviul, deși tot procesul s-a întins pe aproape o lună. Alor mei le-am zis abia la o săptămână după ce lista finală cu cele 12 ASEiste s-a afișat. Așa am ajuns pe 3 septembrie într-unul din avioanele TAP Portugal. După o escală cu năbădăi în Lisabona, unde am pierdut două avioane, în jurul prânzului am aterizat în Porto.

Au trecut patru luni de când locuiesc aici și mai am încă două. În timpul ăsta, mi-am schimbat casa din centrul orașului pe un apartament în apropierea facultății; am băut până la șase dimineața și apoi m-am dus la cursurile de la ora zece; mi-am pierdut vocea pentru două zile de la cidru cu gheață combinat cu o răceală lungă de cinci săptămâni; am mers câte 20 de kilometri pe zi de nerăbdare să explorez cât mai mult și m-am îndrăgostit tare de Porto.

Oraș în nordul Portugaliei, plin de turiști în septembrie și octombrie, Porto are ieșire la ocean. Am făcut plajă în prima lună, iar acum, când am chef să văd oceanul, trebuie doar să iau autobuzul 200 sau 500 din centrul orașului ori metroul, ca să mă duc să văd cum se sparg valurile de bolovanii uriași de la Foz sau cum tot ele mângâie nisipul fin de pe Matosinhos. Ce-i drept, nici una dintre plaje nu se compară cu Madalena, plaja din orașul de peste poduri. Dacă treci podul Dom Luis cu autobuzul 906 ajungi în Villa Nova de Gaia, orașul de peste râul Douro, iar autobuzul o să te ducă fix la Madalena. Acolo o să ai și nisip fin și sunetul valurilor sparte de bolovani. O să fie liniște și o singură cafenea, care se închide la jumătatea lui octombrie. Cârduri de peste 30 de pescăruși, de care am învățat să nu mai îmi fie frică când îmi zboară la mai puțin de 50 de centimetri deasupra capului. Acolo îmi place cel mai mult, acolo gândurile se ordonează aproape în acord cu valurile.

După ce am terminat cursurile de dans tradițional portughez în noiembrie, la adunarea-petrecere de final vorbeam cu o braziliancă despre cât de obositoare sunt discuțiile de erasmuși. „De unde ești?”, „Ce studiezi aici?”, „Stai un semestru sau un an?” și restul de asl pls. Inevitabil așa încep toate și de obicei se sfârșesc cu mult alcool.

Nu aveam așteptări să îmi fac zeci de cunoştinţe aici și mă bucur mult că mi-am făcut două mâini de prieteni cu care sunt convinsă că o să păstrez mesaje și apeluri pe Skype și după februarie. Dintre erasmușii cu care am cursuri comune cel mai tare m-am legat de două românce, o moldoveancă din Republică și câțiva nemți. În rest, îi duc deja dorul lui Holly, englezoaica cu care am împărțit baia și un perete în apartamentul în care locuiesc acum, mă conversez deja prin Skype cu o portugheză din Lisabona cu care am râs și vorbit mult la o vizită în capitala Portugaliei și îmi scriu cu o belgiancă cu care m-am împrietenit în prima lună aici. Ce-i drept, prieteniile astea nu le-am început cu asl pls și le-am crescut cu multe plimbări pe plaje, străzi, cafele și pasteis de nata, sticle de vin și râsete zgomotoase în nopți albe.

Erasmusul în sine nu știu dacă e mai special aici. Cu siguranță, contrar așteptărilor mele, învăț mai serios decât la ASE. Pentru că avem parțiale serioase, examene la fel de serioase, și prezență obligatorie de 75% pentru patru din cele cinci cursuri pe care le urmez. Asta nu înseamnă că sunt mai atractive, deși Facultatea de Economie din Porto este cotată foarte bine – toți adulții portughezi pe care i-am cunoscut îmi spun asta, pe un ton părintesc. La început eram tare entuziasmată de vreo trei cursuri, economie, comerț şi management. Între timp, m-am dumirit că n-am spirit economic și nici foarte mare managerial. Notele se dau de la 1 la 20, iar eu n-am luat la niciun parțial mai mult de 13,40. Maximul l-am luat la ce mi-a plăcut mai tare: Management Accounting, unde proful reușea la fiecare curs de vineri dimineața să mă trezească din mahmureală. Oricum, nota 20 nu se dă. Studenții se mândresc cu 18 cel mult.

Personal, am fost aeriană la cursuri. Mi-am păstrat obiceiul de citit pe sub bancă, doar că nu cărți cum fac acasă, ci articole pe telefon. Dar înaintea parțialelor am cunoscut mai multe biblioteci decât îmi oferă facultatea – un spațiu de studiu cu calculatoare într-o clădire conexă și biblioteca din sediul central. Într-o zi am descoperit biblioteca de la Fundația Serralves, care cuprinde Muzeul de Artă Contemporană și o minunată grădină. Într-alta m-am dus să caut biblioteca Facultății de Litere, dar am dat mai repede de cea a Facultății de Matematică și m-au cucerit canapelele albastre, iar înainte de alte două parțiale am dat fuga la cantina și biblioteca facultății de Psihologie, care e la zece minute de facultatea mea.

Cu tot învățatul, normal că e loc și de partyuri. Dar nu cele organizate de ESN – Erasmus Student Network –, pe care majoritatea le evită. Sunt aglomerate şi pline de portughezi convinși că străinele sunt foarte ușor de agățat. „Do you want something to drink?” o să auzi până o să accepți băutura ori până o să pari o dificilă nepoliticoasă. Ori „You’re the most beautiful girl from here” poate să îți spună un portughez de 1.65 privindu-te în ochi în timp ce mâna stângă se strecoară și-ți cuprinde tot mijlocul, iar dreapta te atinge ușor pe obraz. Important e că nu ai nevoie de petrecerile ESN, pentru că în Porto, pe străduțele obosite pe care ziua se plimbă turiștii, de la două noaptea răsar zeci de baruri. Din cafenelele în care ziua mănânci pastel de nata și bei galao, noaptea cumperi bere în pahare de plastic la un euro și ai voie să fumezi. Tot în cafenele îți stăpânești foamea cu sandvișuri cu chorizo, iar de la trei-patru dansezi până la minim șapte-opt. Muzica e comercială în majoritatea locurilor, în special la început de noapte, dar cu noroc ajungi la un latino bun, cu dansatori spanioli care să te învârtă pe salsa, ori la techno în clubul Gare de lângă gara din centrul orașului, sau chiar RnB și House când se transformă comercialul în petrecere tematică ori pop-rock în clubul ce mi-a fost prezentat drept „black hole” în a treia mea noapte în Porto. Dacă petrecerea la care te instalezi e bună, poate să țină până spre 10-11. Apoi, după ora prânzului, străzile sunt iarăși leneșe.

Mai toate ieșirile în oraș încep cu un pahar la juma’ de litru de cidru de mere la Adega Lenor – un bar în parteneriat cu ESN, unde juma’ de litru de cidru, sangria sau bere e doi euro. Bei în fața barului cu ceilalți erasmuși și pe la unu-două te duci în club. De acolo, poți să schimbi câte alte localuri vrei. Ai Galleria de Paris plină de bărulețe și cluburi răsărite și încă o stradă paralelă, dar și similară ei. Asta dacă lenea nu e prea mare (din cauza dealurilor pe care trebuie să le escaladezi) și te duci după celelalte cluburi răspândite în centru.

Fără să fiu cârcotașă, căci toți erasmușii îmi împărtășesc opinia, Porto ar fi paradis și iarna, dacă ar fi încălzire centrală în case. Nu există calorifere în niciun apartament, doar obloane despre care portughezii spun că păstrează căldura în cameră. Concret, o să ai beznă și doar două grade în plus, pentru că tot e frig. Ni s-a spus de la început de către alți portughezi de la facultate că portughezii cred că trăiesc într-o țară caldă, iar „cred” este cel mai important cuvânt din afirmație.

Revenind la părţile bune, ce-mi place cel mai mult la Porto e că nu am nevoie să fac planuri de ieşit în oraş ca să fiu sigură că o să mă distrez, şi așa a fost și de Revelion. În țară, bătăile de cap începeau cel târziu la mijlocul lui decembrie. În Porto, de Crăciun, mă bucuram de un vin sec roșu portughez cu sarmale și cozonac făcute cu o prietenă în Ajun și n-aveam nicio grijă pentru Revelion. Un prieten îmi spusese că portughezii se adună toți pe Avenida de Aliados, bulevardul principal din oraș, și că beau și petrec. Şi avea dreptate. A trebuit să trec printr-un puhoi ca să ajung pe Podul Dom Luis, unde voiam să fiu la miezul nopții. În centru era o petrecere în toată regula, toți cu câte o sticlă de șampanie în brațe și pahare de plastic, și concerte. O petrecere unde toți eram împreună, dovadă fiind setul de poze pe care le-am făcut cu o grămadă de necunoscuți.
_

Andreea are 21 de ani şi a dat la ASE după ce a picat la Jurnalism. În Porto, a devenit o dependentă de cafea şi pasteis de nata -- tradiţionalele dulciuri portugheze.