Eseu personal: Mi-re-la

- Irina, ți-e foame?
- Nu, învăț să cânt Fade to Black!
- Te-am întrebat dacă vrei să mănânci.
- Și eu ți-am spus că mă chinui cu solo-ul ăsta!

După ce piesele punk au ajuns să-mi pară jucării, am pus urechile pe Fade to Black. Ascultam piesa obsesiv, încercând să prind fiecare notă. Nimic nu se compară cu senzația de a cânta curat un pasaj, fără să ieși din ritm și fără să scoți sunete sinistre între două slide-uri. Îmi amintesc cum am stat aproximativ jumătate de an să cânt solo-ul în același timp cu melodia originală. Între o gamă și un exercițiu ritmic, mai băgam un Fade to Black. Între o carte și un film, mai făceam de trei ori același pasaj și tot așa. După șase luni, mă puteam mândri că am învățat, în sfârșit, piesa care mi-a dat cea mai mare bătaie de cap.

În fiecare sâmbătă, timp de două ore sau chiar mai mult, când rămâneam după cursuri, uitam de tot ce mi se întâmplase săptămâna respectivă. De când intram în apartamentul lui Vio, de când simțeam mirosul de fum amestecat cu odorizant cu aromă de vanilie și portocale, de când auzeam cinci alte chitare și un bass pe fundal, de când mă așezam pe canapeaua de lângă calorifer, intram în altă lume, din care nu mai voiam să ies niciodată.

Vio avea metodele lui. Când treceam la o melodie nouă, ne lăsa să ascultăm primele acorduri ale piesei, apoi oprea sunetul și trebuia să ghicim ce urma să învățăm. De multe ori eram prima care răspundea.

Peste câteva luni, dădeam teste din game, dicteuri și exerciții ritmice. Era cea mai mare satisfacție când le nimeream perfect și cel mai mare chin când uitam să le repet și mă încurcam în degete. „Mda, nu trecem și noi la o piesă nouă?“, venea imediat întrebarea defensivă. Vio ne trecea zâmbitor un mare „4“ în dreptul numelui și, bineînțeles, pornea următoarea melodie, la fel de binedispus.

Pe Vio nu l-am văzut niciodată supărat, nici măcar abătut, chiar dacă nu învăţam gamele pentatonice și nu exersam mereu. Arăta mereu la fel, ca și cum ar fi avut o fotografie lipită pe chip. Cu părul lung, prins în coadă, cu barbă și ochelari, zambitor și calm, salutându-mă cu formula clasică: „Ce mai faci, belea?”.

Se organizau, din când în când, întâlniri cu toată lumea care îl cunoștea pe Vio și care știa să cânte la chitară. Ne adunam cu toții pe unde apucam, de obicei în puburi care ne mai primiseră înainte, și cântam toată seara. Se rupeau corzi, se înlocuiau, se dădeau shoturi de tequila, se împrumutau chitare, se pierdeau pene, se beau beri, dispăreau partituri, se dezacorda bassul, nu mai mergea amplificatorul, se repara, se lua de la început.

Am mers la cursuri până am intrat la liceu. Apoi, pe lista cu priorități s-au adăugat tot felul de lucruri: prieteni noi, proiecte, workshopuri, lucruri cărora eram oarecum nevoită să le acord mai multă atenție. Am lipsit de la cursuri o lună, după care am vrut să îmi intru din nou în ritm. Din păcate, nu am putut să depun același efort ca și până atunci.

Acum o privesc nostalgic pe Mi-re-la, care stă cuminte în colțul camerei, în husa ei neagră. O mai scot uneori, cand îmi trece prin minte vreo parte dintr-o melodie ce nu mă lasă să dorm până nu o cânt. Și de Vio mi-e dor. Probabil o să-l vizitez, într-o zi.

Eseu personal scris în cadrul Atelierului de jurnalism narativ pentru adolescenţi, ţinut de Ana Maria Ciobanu la Fundaţia Calea Victoriei.

Irina Constantin are 17 ani și este redactor la revista Teen Press. Ar merge zilnic la concerte, dacă ar avea timp și bani. Nu îi place să se limiteze, așa că ascultă multă muzică: de la metal, punk-rock, ska, reggae, până la rap și chiar dubstep. Îi plac reptilele, Edgar Allan Poe, drumeţiile pe munte și Fight Club. În viitorul apropiat, va avea o iguana, căreia îi va spune Jah. Motto-ul ei a fost, și va fi întotdeauna, „go with the flow“.