Eseu personal: Mi-re-la

Am 17 ani și mă uit absentă pe pereți, cântând în gol începutul de la Slayer - South of Heaven. Aud pașii mamei pe hol, așa că azvârl o pătură peste grămada de lucruri prin care trebuia să fac curățenie. Deschide ușa zgomotos, aruncând o privire prin toată camera.

- De ce nu faci ordine?
- O să fac... Mi-era dor să cânt ceva, se pusese praful peste ea.

Când am spus „ea“, am făcut un semn scurt din cap spre chitară. Degetele mi se mișcau în continuare pe corzi, pe parcursul conversației. Într-adevăr, îmi era dor să cânt. Trecuseră vreo doi ani de când nu mai fusesem la cursuri și vreun an de când nu mai pusesem mâna pe instrument. Încă aveam îndemânare și cântam cu ușurință, cel puțin în comparație cu primele luni de curs.

***

La 14 ani, eram fascinată de acest instrument, aparent magic și de nedescifrat. Ca orice copil, aveam obsesia mea: trebuia să învăț să cânt ca Jimi Hendrix. „Tati, vreau chitară!“ a devenit replica zilei, a săptămânii, a lunii în casa familiei Constantin. Într-un final, peste vreo trei luni, un coleg de serviciu i-a povestit traumatizatului meu tată despre cum Manu, fii-sa, pe care de altfel o cunoșteam destul de bine, face cursuri de chitară.

A doua zi, deja mă pregăteam să mă întâlnesc cu Manu, ca să mergem spre casa profesorului. Înainte să plec, încercam să-mi imaginez cum arată proful, unde locuiește, cum o să fiu primită. Aveam un nod în gât căci, cu o seară înainte, visasem cum voi ține chitara invers, fiind stângace, iar toată lumea va râde. Mă învârteam agitată prin casă, uitând ce voiam să fac și pentru ce intram în fiecare cameră. Eram în întârziere, așa că mi-am luat primele haine pe care le-am găsit în dulap: un tricou de culoare închisă și niște blugi albaștri. Mi-am strâns părul scurt într-o coadă ciufulită, m-am încălțat cu perechea mea preferată de skate shoes roșii, în carouri, apoi am plecat.

Am intrat într-un bloc ce se afla vizavi de un cimitir, la câteva minute de casa mea. Manu a deschis ușa apartamentului de la parter, iar eu m-am împiedicat de un amplificator așezat pe holul foarte mic. Camera era destul de spațioasă, cu două măsuțe colorate în mijloc, pe care erau așezate o scrumieră cu capete de mort și un morman de partituri. Eram fascinată de colecția de chitare de pe pereți, de foarte multele decorațiuni și cărți, atenția fugindu-mi de la un detaliu la altul. Am făcut cunoștință cu toți „elevii“ și cu Vio, cu care m-am împrietenit imediat. Mă așteptam să întâlnesc acel profesor clasic, serios și profesionist, care își face treaba și cam atât. În schimb, am descoperit un om cumsecade de 40 şi ceva de ani. Mai târziu aveam să văd că prefera să aibă atitudinea noastră de copii nebuni și să bea ceva cu noi, când aduceam. Din când în când, făceam chetă, cumpăram bere și ceva de mâncare și rămâneam peste program. Grupa următoare trebuia să aștepte pe hol până terminam cântarea, căci nu aveam loc cu toții.

Timp de două ore, am stat nemișcată și i-am ascultat pe cei 6-7 omuleți cântând piesele lui Hendrix, Eric Clapton, până la Pantera, Sepultura și alte nebunii care îmi făceau pielea ca de găină. Am stabilit că îmi voi face apariția în grupa de începători, chiar de săptămâna următoare.

***

Cu aceeași hipertensiune, de data asta singură, mă îndreptam spre blocul lui Vio. Am bătut ușor la ușă, am auzit un „Intră!“ strigat de mai multe voci, am ocolit amplificatorul de pe hol și am intrat. Vio m-a întâmpinat cu o îmbrățișare, mi-a făcut semn să mă așez în dreapta lui și să „mă servesc“ cu o chitară. Am luat-o pe cea mai apropiată, de frică să nu le dărâm pe celelalte, ca pe un domino. Atingeam chitara cu atenție, ca pe un nou-născut, parcă temându-mă să nu scot vreun sunet prea ascuțit și să îi deranjez pe ceilalți. Loveam ușor cu pana coarda mi subțire, apoi apăsam pe rând fiecare loc de pe griff, încercând să-mi dau seama cum funcționează. Priveam cu atenție fiecare mișcare a lui Vio, apoi o aplicam și eu, pe chitara mea.

După o oră și jumătate, prinsesem câteva acorduri din Sex Pistols – God Save the Queen, prima melodie pe care am învățat-o și care mă face să zâmbesc nostalgic chiar și acum, după câțiva ani. Am ajuns acasă cu un zâmbet larg pe față. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi înșir partiturile pe birou, uitându-mă dezorientată la toate notele alea înghesuite pe portativ, cu o legendă în colțul din dreapta: A – la, B – si, C – do, D – re etc.

Am primit propria chitară peste câteva zile, într-o seară: un Stagg negru, cu corzi de metal. Tata s-a chinuit să o găsească singur pe cea potrivită, într-un magazin imens cu instrumente. După ce am privit-o timp de câteva zeci de minute, am încercat ore bune să înțeleg cum se transpun toate acele semne în sunete ce nu deranjează vecinii. Am cedat nervos. Lacrimile îmi curgeau pe obraji și simțeam o durere îngrozitoare în degete. După atâta timp de stat încordată, spatele îmi era înțepenit, iar capul stătea să îmi explodeze. Am lăsat chitara în husă și m-am culcat, mormăind că „e prea greu și nu o să-mi iasă nimic niciodată“.

Nici următoarele săptămâni nu am exersat. Tata îmi bătea apropouri zilnice și deloc subtile cu mesajul „Doar gura e de tine, nu ești în stare de nimic!“. Vio se tot chinuia să îmi explice, dar degetele mele, acum năpârlite, căci pielea mi se exfoliase, oboseau în maximum treizeci de minute.

Amintire: stau încruntată pe canapea, între cei patru pereți verzi ai camerei mele, cu degetele tremurânde și rigide pe corzile Amandei, botezată așa de o prietenă bună. (Ulterior, i-am schimbat numele în Mi-re-la, pentru că suna mai muzical). Îmi mișc mâna pe griff, chinuindu-mă să sincronizez panaţia (mişcarea penei de chitară pe corzi) cu acordurile destul de rapide ale melodiei. „Hai, că-i simplu, vine partea cu ta-da-da-tadam-tam-tam, apoi urmează refrenul“. Oftez și îmi dau ochii peste cap, la vederea sângelui din vârful degetelor. „Ahh, ar trebui să fac o pauză!“, îmi spun în gând, arunc partiturile pe scaun și las chitara în suportul negru de lângă perete.

Perioada mea de „nu pot să cânt nimic și mă doare“ s-a încheiat în momentul în care au început să apară partiturile cu Ramones, The Clash, Sex Pistols, Misfits, Dead Kennedys și alte trupe de punk, urmate de niște Nirvana (Dumnezeule, de câte ori am putut cânta Smells Like Teen Spirit numai vecinii de deasupra știu!). Toate se cântau cu acorduri power, adică cele mai simple acorduri, din punctul meu de vedere. Pe lângă faptul că erau simple, puteam să mă joc cu ele, cântându-le din ce în ce mai rapid și, nu în ultimul rând, erau... punk. În perioada aia, mergeam pe la toate concertele punk și underground care se țineau prin centru și plecam ultima de acolo. Mi se părea ceva divin să pot cânta piese de la Misfits cu propriile mele mâini, pe chitară. Ca să învăț să cânt perfect, eram dispusă să îmi răzuiesc degetele pe griff.

***
» citeste mai departe