Eşti viaţă la Waha

Liniște

Eu m-am liniștit la Waha. Cred că a fost exact de ce aveam nevoie, după o perioadă de stres continuu, agitație, anxietate și stări proaste. Inițial, nu am mers la Waha ca să mă liniștesc – nici nu știu exact de ce m-am dus. Ca majoritatea, m-am lăsat convinsă (și mă bucur) de prieteni că e un festival care nu trebuie ratat. Cred că m-am dus și ca să mă dezvolt încă puțin din punct de vedere spiritual, ca să învăț de la oameni de care nu dau de obicei. Și chestia asta s-a întâmplat, oarecum, dar mi-am dat seama și că trebuie să încerc să învăț (mai mult) și de la mine. Și mă bucură și asta.

La Waha, m-am simțit ca într-o comunitate hippie: câini, soare, rochii lungi, dreaduri, corturi, tarabe cu mâncare caldă (și vegană!), muzică, dans în iarbă. N-am văzut pe cineva să nu zâmbească, și n-am auzit pe cineva să se ia de altcineva sau să facă vreun comentariu nasol – cum auzi la alte festuri, evenimente sau pur și simplu când ieși pe afară. Te plimbai și nu puteai să-ți oprești zâmbetul, că era totul prea frumos și totul era la locul lui.

Am dormit pe iarbă, la soare, unde m-au ciupit furnicile, am dansat pe pământ și mi-am bătătorit, fericită, degetele și tălpile, m-am întins și-am dormit lângă foc, unde s-au zis povești și unde un tip care stătea lângă mine s-a trezit brusc, mi-a spus că el e sigur că e indian, apoi a început să alerge în cercuri. M-am plimbat prin pădure, unde mi-am rotit ochii și-am ascultat liniștea. Copacii păreau că aveau ochi – nu știu dacă erau sculptați sau chiar așa erau le erau trunchiurile, dar aveau ochi de lemn, netezi și largi deschiși, peste care mi-am alunecat degetele. M-am întins pe spate și m-am uitat la cer și la crengile copacilor, care se mișcau încetișor, ca niște mânuțe. Mi s-au agățat frunze-n coadă și în păr. Cred că atunci m-am liniștit.

Mă încălzeam în fiecare dimineață dansând la scena Psy, unde am auzit, în ultima zi, cea mai mișto muzică, de la Etnoscope, din Suedia. Eram pe cărare, destul de departe, când a început, și-am fost ca în transă – am fugit până la scenă, m-am așezat pentru un minut pe jos, apoi am sărit în picioare ca să dansez. Mă legănam, involuntar, ușoară și mă învârteam odată cu muzica. Era magic.

Partea mea preferată de la Waha a fost labirintul, care era fix lângă zona de camping, unde puteai să intri doar noaptea, dacă câștigai jocul „imaginației”. O femeie arunca cinci zaruri, și trebuia să spui ce vedeai în zarurile alea – ce formau, ce-ți ziceau. Am câștigat jocul și am intrat in labirint, care era un labirint al simțurilor. În prima cameră vorbeai cu un tip despre timp, materia din care suntem făcuți și dacă ne deteriorăm, de fapt, sau nu, iar el îți turna apă în palmă, în a doua cameră o fată îți arăta cerul, râdea și îți mângâia obrajii, în timp ce tu îi mângâiai pe ai ei, în a treia cameră, un bărbat îți atingea șoldurile și spatele și-ți vorbea despre il padre, în a patra, erai legat la ochi, te învârtea cineva și apoi te împingea spre un copac, pe care te punea să-l îmbrățișezi. Iar în ultima cameră, te uitai la tine, în trei oglinzi.

The kindness of strangers

La Waha m-am lovit de „bunătatea străinilor”, kindness of strangers-ul despre care cântă Bob Dylan sau trupele din anii ’70 (sau, mai nou, Lana del Rey). Și asta e ceva minunat; sunt absolut sigură că la Waha vin cei mai frumoși oameni.

De exemplu, eu am mers la festival cu un prieten, Matei. Nu aveam cu ce să ajugem la Micfalău și o altă prietenă ne sfătuise să postăm pe event, că sigur ne-ar fi luat cineva. Știu că stăteam la telefon cu Matei și el îmi tot zicea să postez odată pe Facebook. Cum i-am închis, am intrat pe Facebook, și fix în momentul ăla, o fată, Andreea, a postat pe event că avea două locuri în mașină, și pleca din București pe la trei și un sfert. I-am dat mesaj, am vorbit puțin, am stabilit locul de întâlnire și s-a făcut; ea și iubitul ei, Mihai, urmau să ne ducă la Waha. Și, după cum a spus de multe ori și Matei, ei doi nu au fost numai cei mai șmecheri oameni de care am avut norocul să dăm, dar au fost și-o binecuvântare.

Ne-am umplut rucsacele și ne-am întâlnit a doua zi cu Mihai și Andreea. Amândoi au 18 ani și sunt împreună de vreo doi ani, sau chiar mai mult. Mihai e fotograf și Andreea vrea să se facă învățătoare. Și-au fost atât de drăguți cu noi! Ne-au cumpărat înghețată cu pepene de la Mega, ne-au oferit chipsuri, jeleuri, bezele și țigări. S-au asigurat că ne plăcea muzica de la radio și-au menținut mereu o conversație vioaie. Aproape de Micfalău, am mai luat un tip de pe drum, Claudiu, care venea din Brașov și o luase pe jos spre Waha. I-au oferit și lui bezele, jeleuri și țigări, și el ne-a oferit ce mai avea. A fost un drum foarte relaxat și mă-nveselisem toată; ne gândeam că dacă așa avea să fie toată Waha, avea să fie bine.

Și bunătatea lor nu s-a oprit doar aici: eu și Matei trebuia să stăm cu o prietenă în cort, care s-a răzgândit în ultimul moment și s-a hotărât că nu mai vine, iar mai apoi trebuia să stăm la altă prietenă, care ne-a lăsat, la rândul ei, baltă. N-aveam unde să dormim și, în prima noapte, tremuram de frig, înfășurați cu o pătură pe care o luasem de la Luminish. Întrebasem câțiva oameni random dacă ar avea loc pentru noi în cort, dar fără succes. Și-atunci – minunea! Andreea și Mihai au trecut, din întâmplare, pe lângă noi; le-am povestit care era treaba și au propus să ne lase să dormim în mașină. Cred că nu am mai fost atât de recunoscătoare și de uimită; le-am mulțumit de atâtea ori în seara aia (și în seara care a urmat, căci într-a treia seara am dormit lângă focul de lângă scena Deep, și-a fost și-acolo frumos) și le-am promis că o să-i menționăm în articol. Mulțumim, Andreea și Mihai. Ca voi ar trebui să fie toți oamenii.

Un alt om frumos de la Waha e Gigi, care a venit la mine în timp ce stăteam tolănită în parcare și vorbeam c-o fată. M-a întrebat dacă sunt în viață sau sunt viață. Am zis că viață. Atunci a sărit în picioare și a țipat „Așa e. Bucură-te de viață pentru că tu ești viață! Nu ești în viață, ești viață! Bucură-te de viață, deci de tine, pentru că ești viață-viață-viață!” Am râs și-a zis că ne vedem pe la Psy. Ne-am văzut și am dansat în soare.

Și, așa, eu cred că nu contează de ce te-ai dus la Waha, că sigur te întorci ori liniștit, ori dându-ți seama că ești viață.