Eu, el şi Ada Milea

La 16 ani mă îndrăgostisem nebuneşte de „iubirea vieţii mele”. Era iubire din aia gravă, de nu mai dormeam, nu mă mai gândeam la nimic altceva şi la şcoală îmi scoteam scutiri pentru a putea sta acasă să visez la el.

El: 1,90, brunet, ochi negri, sprâncene groase, păr lung, rocker.
Eu: răţuşca cea urâtă care nu se transformă în lebădă – 1,60 m, peste 80 de kilograme, păr creţ şi mereu dezordonat.

El cânta la chitară Amintire cu haiduci şi Timişoara, avea pasiuni precum speologia şi astronomia, trecea pe lângă blocul meu cu un rucsac din acela cu „cadru” şi toate fetele între 14 și 18 ani întorceau capul după el.

Eu îmi puneam maiouri cu decolteu amplu şi dansam pe boxe pe Vali Vijelie, Florin Salam şi Costi Ioniţă.

Când mi-a vorbit prima dată cu pasiune despre Ada Milea, ba chiar a şi zdrăngănit ceva la chitară, am zis că leşin de emoţie. Mi-a împrumutat caseta cu Aberaţii sonore, pe care am copiat-o şi ascultat-o o săptămână. Încontinuu. Era ceva acolo ce simţeam că-mi scapă. Asta a făcut-o pe sora mea era foarte fericită, a fost sfârșitul unei ere: în combina noastră cu dublu casetofon nu se mai auzea Florin Salam. „Aseara te-am visat / Erai îmbrăcat / În halat” a fost și prima mea fantezie sexuală. Colegele mele de liceu suspinau pe Enrique Iglesias (printr-a XI-a era la modă aia cu Hero), eu suspinam pe Ada Milea.

În toată povestea noastră el a înţeles că ne leagă ceva: pasiunea pentru muzica Adei. Iar eu nu l-am contrazis niciodată.

Prima scenă: Seară romantică. Noi doi, un foc de tabără, o pădure, niște corturi şi un cer cu stele. Pe fundal, Ada Milea. Îl priveam cu ochi de căprioară dusă la tăiere, lăcrimând aproape de fericire. Avea un chip perfect, cu genele lui lungi şi părul lui negru care mirosea mereu atât de bine. Pe fundal, „Noi toţi suntem ciocolată / Va veni cineva şi ne va mânca”. Vă jur că „în loc de aer respiram ciocolată, în loc de păr, ciocolată-mpleteam”.

A doua scenă: Dimineaţă romantică. Pe malul mării, la răsărit, o plajă uitată de lume, undeva în Delta Dunării. Ne ascundeam de ţânţari sub un cearşaf alb, îmbrăţişaţi de parcă sfârşitul lumii avea să vină iar noi trebuia să rămânem nedespărţiţi. Ne şopteam în ureche poveşti frumoase cu emoţii şi sentimente. Începe uşor să-mi cânte, cu vocea răguşită de bărbat în devenire – „Să ştii mândruţo mă omor / Dacă cu tine nu mă-nsor”. Leşin.

Scena trei: În faţa blocului meu, acelaşi cer plin cu stele. Aşa e pe malul Dunării, mereu sunt multe stele. Ne juram iubire, cu mâinile tremurând şi inima până-n gât. Mă privea cu cei mai mari şi negri ochi din lume. „Rătăcim într-o mare de păcat că e minunat / Ce păcat că nu mai sunt pensionară / Aş pleca prin ţară / Poate că într-o zi cineva mă va găsi rătăcind”. A doua zi ne-am urcat în primul tren.

Mi-a luat cam un an să-mi dau seama că, de fapt, mie nu-mi place muzica Adei Milea. La prima ceartă i-am trântit-o cu năduf: „Ştii ceva? Nici măcar nu-mi place Ada Milea!”. Dacă l-aş fi înşelat cu cel mai bun prieten, nu cred c-aş fi primit o privire mai acuzatoare. Ne-am certat ore în şir, disecând vers cu vers toate piesele care ne veneau în minte. Femurul era marea dezbatere. Eu că e o tâmpenie, că nici un student la medicină nu se duce la cimitir, el că ştie el nişte prieteni. Eu că prietenii lui sunt nişte idioţi, el că eu nu înţeleg niciodată oamenii din jurul lui şi muzica de calitate. Că până să îl cunosc pe el, eram o manelistă.

Ceva mai târziu, de ziua lui, la el acasă, găteam ceva şi ascultam muzică. Nu Ada Milea, pentru că nu voiam să ne certăm și într-o zi festivă. Din Bucureşti, îl sună buna lui prietenă, studentă la medicină (ne lămurisem deja, nu, nu mersese la cimitir). Era într-un bar, la un concert Ada Milea. Vorbise cu artista şi... cine îi urează „la mulţi ani!” în direct? Chiar Ada Milea. Eram sigură că medicinista o făcea intenţionat, că era în secret îndrăgostită de el, ba chiar mă şi înşelase cu ea. „Era prostia altcuiva / Mai mare ca a mea”.

A fost una dintre acele nopţi în care nu ai fi vrut să fii vecin cu noi. Urlete, reproşuri şi casete aruncate de la etajul 2. Cred că au fost şi nişte înjurături legate de mame şi taţi şi sigur ceva legat de organe genitale şi impotenţe.

Ne-am despărţit într-o altă noapte cu alte stele, fără muzică. Ne-am certat în mijlocul străzii, ca la uşa cortului. Mi-a trimis un email cu nişte versuri:

„La revedere măi fato, tu chiar nu înţelegi?
Au fost nişte clipe te rog să le negi
Au fost nişte vise care au dispărut
Dă-le-napoi, au fost doar un împrumut”. 

Nu erau din Ada Milea.

Au urmat 4 ani în care nu ne-am vorbit. Au urmat alte iubiri, alte versuri. Ne mai întâlneam întâmplător pe stradă, când veneam eu, de sărbători, acasă. Întorceam capetele în direcţii opuse şi strângeam din dinţi. S-a căsătorit cu iubita de după mine. Am suferit mai rău decât a suferit el când i-am mărturisit că nu-mi place Ada Milea. Nu am reuşit niciodată să merg la un concert al ei, deşi începuse, între timp, să-mi placă.

După 4 ani de tăcere ne-am reîntâlnit în jurul unui alt foc de tabără, cu alt cer şi alte stele. Tot în Dobrogea. Eram fiecare cu altcineva şi ne chinuiam să păstrăm aparenţele. Se auzea şi ceva muzică, dintr-o maşină parcată în apropiere. „O, nu mi-a fost deloc uşor / Să refac din auzite / Sau din caiete risipite / Jurnalul lui de călător / De-a lungul Statelor Unite”. A început Apolodor. M-am ridicat nervoasă să schimb piesa, m-a urmat şi am început să ne certăm. Brusc, a început să râdă. „Era şi timpul, după 4 ani să ne certăm pentru Ada Milea”. Am râs şi eu. A fost noaptea când am înţeles că nu fusese totul chiar degeaba.

„E-aşa departe de noi, aşa departe de noi
Încât lumina, în loc să vină, merge înapoi”.

***
Fotografie de Ionuț Rusu, la Filmul de Piatra.

***
Din aceeași categorie de eseuri de dragoste:
Știu când să intru și știu când să ies: Raluca e îndrăgostită de Daniel, care e îndrăgostit de John.