Eu şi cicatricea mea (1)

Cicatricile mi le-am făcut singură

...pe la 16 ani, în mijlocul unui episod depresiv major care îmi făcea mintea să se taie fie pentru a distrage atenția de la durerea psihică, acea impalpabilă și apăsătoare senzație pe care voiam să o traduc în ceva concret, fie pentru a-mi reaminti că pot simți ceva, în stări de complet gol sufletesc. Este greu să explici o asemenea experiență, care pentru mulți pare de negândit, și stigma inutilă m-a urmărit de-a lungul anilor, însă la un moment dat am realizat că nu îmi mai pasă de ce cred ceilalți, că aceste cicatrici spun o poveste, fac parte din mine fără a mă defini. Le accept fără jenă sau frică, uneori uitând că le am, și rămân mereu neatinsă de gurile rele. Când treci prin experiențe în care devii cel arătat cu degetul, înveți să fii tolerant și să nu repeți greșeala cu altcineva, indiferent de manifestările lor pe care tu nu le poți înțelege. - Ana Moca-Grama 

Karma

Cicatricea mea de pe sprânceana stângă e spaima tuturor cosmeticienelor care m-au pensat vreodată și care nu se pot abține să exclame „Aoleu, ce ți-ai făcut aici?”. Ea vine la pachet cu cicatricea din mijlocul frunții lui frati-miu, ca o karma care se-nvârte în cerc.

Primul a fost el. Proaspăt mutați în Drumul Taberei, am rămas singuri acasă când ai noștri s-au dus la operă. El 3 ani, eu 9. El alergic la ciocolată, eu nu. Eu mâncând pe furiș ciocolată în bucătărie, el descoperindu-mă și alergând frenetic după mine, până când s-a înfipt cu fruntea în tocul ușii. Sânge peste tot. Panică. Am trăit o perioadă cu vinovăția asta.

Cut to: Eu și frati-miu afară împreună cu vecinii în curtea bisericii de vis a vis unde ne jucam de obicei. Prietenul lui, Bobo, propune să ne jucăm de-a războiul. Facem 2 tabere și încep să năvălească pietre peste noi. Mă strigă cineva. Ridic capul. Văd o piatră mare care se apropie repede și simt ud pe toată fața mea anesteziată. Pun mâna. E totul roșu. Mă ia tata de o mână și mă urcă în casă. Baie. Chiuvetă. Roșu. Nu înțeleg de unde îmi curge pentru că am toată fața plină de sânge.

Sprânceana. Fusese sprânceana stângă.

(A două zi mama lui Bobo mă scoate la chioșcul de lângă bloc, îmi ia pișcoturi, acadele, biscuiți și suc. Și apoi devenim prieteni de familie.) - Andreea Lupescu

Război și pace

Sunt la ski, pe o pârtie neagră, plină de dâmburi, cu zăpadă umedă. Merg mult mai repede decât ar trebui şi mă mai şi gândesc la altceva (o chema Mihaela). La un moment dat îmi dau seama că nu mai pot să mă opresc, pot doar să încerc să încetinesc şi să sper că nu cad până atunci. Nu reușesc. Mă rostogolesc la vale şi reuşesc să mă opresc după vreo 50 de metri. Mă ridic şi încep să urc către locul unde îmi rămăseseră skiurile. Simt o durere în piciorul drept, dar nu-i dau importanță. Peste câteva minute ajunge şi tata care schia mai în deal, se opreşte lângă mine și mă întreabă dacă m-am lovit. Îi spun că puțin la picior. Se uită şi vocea i se face slabă şi tremurătoare. „Vai de mine, ai o ditamai rana, întinde-te să nu pierzi sânge.” În momentul ăla înțeleg că e groasă, nu-l mai văzusem în viața mea pe tata atât de panicat. Opreşte un alt turist, îl roagă să cheme salvamontul.

Cât aşteptăm, tata mă întreabă dacă sunt bine. Nu am fost aşa bine demult, simt că plutesc pe norişori roz, peisajul îmi zâmbește şi aerul e neobişnuit de dulce. Simt că o să am cel mai odihnitor somn în decorul ăla paşnic. „Nu leşina bă, stai treaz, e nasol rău dacă leşini!” Ajung salvamonții cu un fel de sanie-targă. În momentul ăla, eu nu am altă grijă decât să nu fac vreo greşeală când vorbesc cu salvamontul în germană. E propoziție suboordonată, deci predicatul e ultimul.

Mă bandajează şi mă leagă pe sanie şi o luăm la vale. Alunecând în poziție orizontală, mă bucur de peisajele cerului de deasupra mea şi mă cuprinde o pace dezarmantă şi desăvârşită, nimic nu pare să mai aibă vreo importanță în afară de frumusețea cerului. Trec din sanie într-o ambulanță şi într-un final ajung în sala de operație. Medicii se apucă să-mi scormonească în picior. Trecând efectul adrenalinei, încep să simt durerea, și ajung să imit tot felul de sunete de monştrii din filmele horror. Le zic să nu se sperie, it's just my way of dealing with the pain. Aflu de la un chirurg că ski-ul m-a tăiat prin piele, muşchi şi nerv. Sună cam naşpa. Îmi pun piciorul în ghips pentru trei săptămâni. Seara, citesc în Război şi pace cum prințul Andrei a fost rănit la Austerlitz şi în timp ce zăcea contempla măreția cerului şi absurditatea a orice altceva. Aparent e un trip destul de comun. E ca şi cum m-aş fi luptat cu Napoleon, gen. Nu i-am dat un nume, nu prea i-am dat nici atenție de atunci, a rămas pe piciorul meu şi îşi vede de treba ei. Din când în când îmi trimite nişte furnicături să mă anunțe că se reface nervul. - Mihnea Bărbosu

Fond de ten

CĂCAT! MI-A IEȘIT UN COȘ! PULA!
2. 3. 4. 5 ...
Am acnee.
Am 12 ani. Până la 16 încerc toate cremele. Dup-aia încerc să-mi conving părinții că e o problemă importantă și că am nevoie să merg la medic. Nu vor. Ești adolescentă, e normal. Îmi cumpăr fond de ten din alocație și de atunci, sunt câteva zile, le pot număra, când nu l-am purtat până acum.

Vin în București. După câțiva ani am și bani. Mă duc la medic și-mi dă Roaccutane, că am acnee chistică. Găsesc pe net grupuri de supraviețuire după Roaccutane. Îl iau, că oricum nu vreau să fac copii. Am tenul mai curat. Îmi mai iese câte un coș, sau câteva, când tre să-mi vină. Am Eritroacnol în geantă tot timpul. O cicatrice mare în barbă și câteva pe obraji, dar nu se văd, că mă dau cu fond de ten.

N-am țâțe sau cur, așa că fața e singurul lucru care ma ajută să trec prin lume. Sper să nu mai apară alte cicatrici. Existența ar fi insuportabilă ca femeie urâtă. - Claudia Cea Minunată

Klimt

Am vrut să-mi tatuez peste un arbore al vieții ca al lui Klimt, dar mai lung, pe care să mi-l deseneze Amalia. Cei 15cm de cicatrice aveau să fie trunchiul pe care să crească copacul vieții. Să înceapă imediat sub linia chilotului și să mă gâdile pe șirul cicatricii, în sus, crengile și frunzele spiralate ca niște ochi să se extindă peste coaste, plămâni, stânga-dreapta, frângându-se de sâni spre abdomen. Ăsta mi-a fost gândul la vreun an-doi cu cicatricea, stând întinsă pe spate la mare și mângâind-o absent cu arătătorul. Am să te fac să fii o operă de artă, tu. O vară mai târziu, într-o toaletă mică și îngustă în care am stat închisă ca-n Elevator, până a venit dimineața să ne ia de acolo, băiatul-urs a zis că am cea mai frumoasă burtă pe care a văzut-o vreodată. Mă, tu vezi copacul!, m-am gândit. Și nu mi l-am mai tatuat. - Karin Budrugeac

Scarface

Am una. Pe obrazul stâng. Are cam 3 cm.
Am obţinut-o la 4 ani, adică acum 14.
Eram în sufragerie şi mă jucam cu nişte maşinuţe. La un moment dat m-am ridicat şi nervos că nu ştiam ce se întâmplase cu una din maşinuţe, m-am balansat între fotoliu şi canapea, cu un braţ pe fiecare din ele.
Nu era nimic rău, doar că între cele 2 obiecte de mobilier ale sufrageriei mele, era o masă micuţă de sticlă.
Am căzut cu faţa pe partea stângă. Am fost suficient de inspirat cât să închid ochiul la timp.
M-au dus ai mei de urgenţă la spital, pentru că sângeram. Destul de rău.Dar nu-mi dădeam seama.
Şi n-am ştiut ce se întâmplă până când m-am văzut în oglindă şi aveam o rană foarte mare. Abia atunci am realizat, cumva, ce se întâmplase.
Aveam 4 ani, nu e chiar de condamnat.
M-au cusut destul de prost şi acum încă se mai vede.
Se vede suficient cât să poată să-mi placă şi să fiu relativ mândru de ea. Nu mi-am dat niciodată seama cât de practică poate să fie până când au început diferite persoane să o complimenteze şi să o eticheteze ca fiind cool sau blană.
Deşi mama m-a întrebat dacă vreau să o acopăr cu laser, am zis că prefer să o păstrez. E ca un tatuaj involuntar, dar unul care până la urmă a ieşit bine.
Nu cred că am vreo poreclă pentru ea. Poate ceva legat de filmu' Scarface, că-mi place şi de Pacino, şi na, noi doi, cu cicatrici...- Ștefan Iancu

BOOM! 

Tata nu ştie nimic. Aveam 19 ani şi o iubită. Mă întorceam de la Costineşti, ea mă aştepta în Gara de Nord. Apendicele meu făcuse aproape BOOM! Un drum până în Grozăveşti, un drum până la Spitalul Universitar târziu în noapte, halatul verde de spital şi o pereche de tenişi roşii mai târziu...m-am trezit cu cea mai frumoasă cicatrice ieşită din cusăturile unui chirurg tânăr. E aproape inviziblă. Tata nici astăzi nu ştie nimic. - Raluca Roșu 

Papainoage

Semnul pe care-l am pe partea din față a labei piciorului stâng este aproape singura amintire a perioadei de studenţie, în care aveam părul roşu-semafor şi nu ieşeam (literalmente) din casă fără tocuri de 12 centimetri.

„Măi mamă, o să-ţi rupi gâtul pe papainoagele alea” – auzeam de la părinţi, invariabil, când mă pregăteam să ies pe uşă, cu variatiunea, ceva mai blândă, „o să-ţi distrugi picioarele”. Mi se părea o prostie maximă, aşa că am ascuns cu încăpăţânare chistul sinovial care prindea formă. Nu voiam să le dau „satisfacţie” alor mei… Până la urmă, a devenit dureros şi n-am avut încotro: a început un periplu pe la medici ortopezi, împreună cu o mamă îngrijorată, dar și oarecum satisfăcută că avusese dreptate. Am fost la trei doctori, până l-am găsit pe cel care m-a asigurat că voi putea purta tocuri la scurt timp după operaţie! Aşa că m-am prezentat la spital în ziua stabilită, având că primă grijă împachetarea trusei de farduri. Operaţia în sine a fost un deliciu: sedativele mi-au dat o stare pe care bănuiesc că ţi-o dau drogurile halucinogene, făcându-mă şi de o volubilitate ieşită din comun. Le-am povestit doctorilor care-mi operau chistul viziunile mele suprarealiste cu tunele cu mii de culori, oameni politici şi maxime filozofice. I-am făcut ochi-dulci asistentului care m-a dus înapoi în salon şi m-am asigurat că rujul e la îndemână, pe noptiera de lângă pat. Apoi am căzut într-un somn adânc din care m-am trezit cu o cicatrice la picior şi recomandarea de a purta încălţăminte „comodă” măcar două săptămâni.

O vreme semnul operaţiei m-a incomodat, mai ales vara, când purtam sandale. Mi se părea inestetic şi trebuia să explic mereu (mai ales bărbaţilor) cum m-am ales cu el. Apoi, cu timpul, a început să mi se pară o poveste haioasă, o amintire dintr-o viaţă paralelă pe care aproape nu-mi mai aminteam că am avut-o.

Acum am 37 de ani şi port tocuri foarte, foarte rar. - Adina Rosetti

Jerry Springer

Vârful arătătorului, buricul mijlociului, ceafa degetului mic și umărul degetului mare de pe mâna dreaptă. E o cicatrice multiplă, dobândită prin clasa a II-a. Din maldărul cu televizoare defecte deșertate-n spatele service-ului de lângă bloc, am extras o bucată de metal. În esență, un arc desfășurat, foarte lung, îngust, subțire. Aveam să aflu că și foarte ascuțit, după ce-am reușit să-i blochez involuntar unul dintre capete sub roata unei mașini parcate. Am simțit doar că sunt tras înapoi, apoi am văzut cum stropesc roșu. Sora și o vecină m-au curățat, m-au pus la desene și mi-au dat ciocolată până s-a-ntors mama din schimbul I pe secția de pediatrie. A urmărit picăturile până la ușa apartamentului. Nu i-a picat bine. La spital m-au anesteziat local, dar nu suficient cât să mă abțin de la a-njura toți colegii mamei cu vocabularul meu de școlar din semi-cartier. Acum realizez că accidentul ăsta ar fi putut să-mi curme orice carieră chiar atunci și-acolo, ori eu sunt chiar atașat de mâna mea dreaptă.

Aș numi-o Jerry Springer, din cauza arcului și din cauza că gesticulez mult, deci ea însăși vorbește volume și se ia, la propriu, de oameni. - Cătălin Georgescu

Abur

Eram neastâmpărată ca un titirez în copilărie. Mama îmi zicea mereu că am viermi în fund. M-am electrocutat pentru că am băgat o agrafă în priză - îmi amintesc că m-a aruncat hăăăt în celălalt colț de cameră și m-am lovit la cap -, mi-am julit fruntea după ce m-am ascuns după televizor, iar când am vrut să ies, l-am răsturnat peste mine și i-am spus cu toată seriozitatea surorii mele mai mici că o bag, dacă nu-mi dă și mie din înghețata ei, cu capul în centrifuga familiei, o mașinărie care înghițea rufele ude, le învârtea cu putere și scuipa apa printr-un orificiu lateral într-un lighean albastru.

Așa că pe la 5 ani, atunci când am pus ochii pe o strachină așezată atent lângă oglindă, plină ochi cu bigudiuri și apă clocotită, mama ar fi trebuit să anticipeze următoarea mea mișcare. But she didn't, iar eu m-am ridicat în vârfurile picioarelor, am încercat să prind aburii cu degetele și toată apa aia fierbinte a curs șuvoi peste mine. Eu îmi amintesc destul de vag ce s-a întâmplat, dar mi s-a spus că am plâns în hohote până au venit vecinii să o implore pe mama să mă liniștească.

Am rămas, în urma acelei tărășenii, cu o cicatrice uriașă pe laba piciorului stâng pe care am urât-o toată adolescența. „Ha ha, ți-a îmbătrânit piciorul”, a strigat băiatul de care îmi plăcea în clasa I și a fost de-ajuns. M-am simțit mică și urâtă și am ascuns-o până la prima relație serioasă. La 17 ani, atunci când fostul meu iubit a sărutat-o și mi-a zis că e cea mai frumoasă cicatrice, am devenit prietene.

I-aș spune abur doar pentru că nici până azi nu am învățat să prind vaporii cu mâna. - Lina Vdovîi

Piept de băiețel

Am 29 de ani şi o cicatrice. Pe 10 iulie am împlinit un an de când convieţuim. Nu am putut-o suferi mult timp. Am refuzat să o privesc în oglindă. Mi se inoculase ideea cum că va fi hidoasă, că voi fi hidoasă.

Este cicatricea rămasă de la operaţia de mastectomie. Sânul drept m-a trădat şi a luat-o razna, adică a produs un nodul care s-a dovedit a fi canceros.

În dimineaţa în care urmau să mă opereze m-au întrebat dacă sunt de acord să-l scoată în caz că vor fi celule canceroase. Mi s-a părut amuzantă posibilitatea. I-am zis doctorului că oricum nu cred că ar observa cineva şi ca eu să fac cancer de sân ar fi mai degrabă o glumă nesărată. Se pare că Mother Nature are simţul umorului.

M-am trezit din operaţie şi mi-am dat seama imediat că ceva nu e ok. Eram înfășurată cu o faşă elastică şi deşi eram încă amorţită am simţit imediat că ceva lipseşte. Că ceva lipseşte din mine. Am pus mâna şi am simţit sternul, un piept de băieţel.

Am început să plâng încet, înfundat, nu voiam să mă vadă nimeni. Lacrimile au început să se rostogolească pe obraji. O doamna asistentă a venit lângă mine şi a încercat să mă liniştească. M-a enervat atitudinea ei benevolă, îmi tot repeta că sunt bine. Voiam să-i urlu în ureche că e proastă şi că eu sigur nu mai sunt bine.

Apoi a venit mama. Zâmbea. Dar pentru că o cunosc atât de bine bine, am ştiut repede că era un zâmbet amar, mai mult de faţadă pentru că nu ştia ce sau cum să-mi spună. Între timp plânsul meu s-a oprit, iar eu mă simţeam amorţită pe dinăuntru. Toată furia şi disperarea s-au ascuns undeva în piept. Am vrut să-mi confirme ce ştiam deja, dar câteva minute s-a fâstâcit şi a tot repetat: “a scos ce trebuia, a scos ce trebuia”. Nu voia să mă privească în ochi. Şi-a dat seama apoi că nu aveam să mă liniştesc cu întrebările până nu aflam. Imediat după ce mi-a zis că mi-au scos sânul am simţit cum o linişte albă mi-a învăluit tâmplele. Efectiv cred că undeva s-a scurtcircuitat ceva şi am intrat într-o altă dimensiune. Am început să râd şi să fac glume. Simţeam nevoia să râd din toţi plămânii.

De la terapie intensivă m-au adus înapoi în salon, unde a venit şi tata să mă vadă. Am continuat pe acelaşi ton. Nu ştiau cum să reacţioneze, aveau un zâmbet stingher. Şi eu râdeam. După câteva minute bune am zis că vreau să merg la baie. M-a ajutat mama, m-am sprijinit de ea, apoi am închis uşa şi m-am privit în oglindă de la baie câteva secunde. Eram strâmbă. Aveam o poziţie nefirească, un umăr mai sus şi o faţă palidă şi chinuită. Eram plină de iod şi aveam cearcăne. La câteva minute după ce am ajuns înapoi în salon, am adormit. Ai meu au plecat.

La două zile de la operaţie m-au chemat să-mi schimbe bandajul. I-am zis rezidentei şi chirurgului că nu vreau să-mi arate cicatricea, că nu sunt pregătită să o văd. Chirurgul m-a luat pe sus, în braţe şi m-a aşezat pe un pat. M-am simţit atât de mică, infimă, neînsemnată.

Am întrebat-o pe rezidentă dacă arată ok. A zâmbit, acelaşi zâmbet stingher şi mi-a zis că arată ok să nu-mi fac griji. Au urmat ale 3 zile în spital, în care m-am chinuit să dorm, să mă îmbrac şi să mănânc singură, ajutată doar de mâna stângă. Aveam două tuburi de dren care atârnau şi pe care le-am cărat peste tot, iar în ultima zi mi le-au scos. Au rămas că două puncte trandafirii lângă tăietura operaţiei.

După ce m-au externat mi-au zis că trebuie să schimb la două zile bandajul. M-am dus la dispensar pentru a nu fi nevoită să mă uit la operaţie. Asistentă şi doctoriţă însă nu se jenau şi mi se părea că se holbau că la spectacol. Acolo m-am uitat pentru prima dată în oglindă la cicatrice. Mă enerva faptul că nişte străine erau mai familiare cu trupul meu decât eram eu. Mi s-a părut normal să vreau să ştiu cum arăt, m-au făcut curioasă. Adică până la urmă ce era aşa extraordinar de văzut?!...

Nu am avut nici o reacţie. Nu m-a lovit în creştet, nu am plâns. Mi s-a părut că arată că un piept de băieţel. Nu arăta urat tăietura. Am început să mă uit mai des în oglindă, ba mai mult am stat o dată minute în şir în faţă oglinzii până cicatricea a devenit o parte din mine. I-am urmărit evoluţia, am văzut cum s-a transformat, cum s-a mărit, iar zona deşi e încă amorţită o simt că fiind a mea. M-am ataşat de ea. E că tatuajul meu de pe spate, are o semnficaţie. Este parte din mine. Sentimentul acela copleşitor de pierdere pe care l-am simţit în primele minute când m-am trezit la terapie intensivă a dispărut. Nu mai simt lipsa sânului atât de acut, nu mai încerc să-mi imaginez cum arătăm. Mă simt stăpână pe mine, şi uneori cred că mă simt mai bine în pielea mea decât înainte de mastectomie. Sunt bine cu mine. Ştiu că trupul meu a trecut prin atât de multe încercări şi totuşi nu a clacat, a rezistat şi de aceea merită să-l iubesc. Aşa ciuntit, merită iubit. Sunt frumoasă şi sunt puternică. Aş vrea că lumea să vadă asta, aş vrea că lumea să nu vadă cicatricea, ci ce înseamnă ea pentru mine.

În toamnă ar trebui să încep reconstrucţia. Aşa că cicatricea mea are zilele numărate şi asta cumva mă sperie, în mare pentru că m-am ataşat de ea. Pentru că ea înseamnă că am învins, este cicatricea mea de război. În prima etapă a reconstrucţiei o vor scoate. Sper că schimbarea care va surveni o dată cu reconstrucţia să mă mulţumească.

Aş vrea să mă facă să mă simt la fel de frumoasă cum mă simt acum. Aş vrea că atunci când mă voi uita în oglindă primul gând să nu fie:...Yep! I’m Frankenstein’s bride. Atât. - Ivo Macovei

***
Fotografie de Ioana Casapu