Eu şi cicatricea mea (2)

Chișinău, 1.900 euro, libertate 

Am patru cicatrici într-una, le-am căpătat la Chişinău pe 22 octombrie 2014, a durat trei ore şi am plătit pentru ele 1.900 de euro. Atât m-a costat dubla mastectomie masculinizantă, un procedeu chirurgical parte dintr-un grup de operaţii de afirmare a genului. Legenda spune că ajută la diminuarea disforiei de gen, te scapă de bindere şi de coşmaruri şi-ţi dă puteri magice. De exemplu, pe mine m-a făcut să umblu la bustul gol prin casă şi să mă bucur de plajă şi de mare. Sunt convins că dacă exersez un pic o să reuşesc să-ndoi şi linguri cu puterea gândului sau măcar o să învăţ să mânuiesc o matură zburătoare.

Nume nu le-aş da dar le-aş îmbraca în nişte tatuaje.

Iar cu oamenii se înţeleg bine, mai puţin cu medicii de la camera de gardă de la Floreasca, săracii s-au speriat crezând c-o să le facă farmece şi-o să se trezească empatia în ei sau şi mai rău, profesionalismul. Little did they know că noi ne ocupăm doar cu magia verde şi mov, în nici un caz cu cea albă.

Dar eu le iubesc, sunt cele mai mişto cicatrici ever. - Sasha Ichim 

Finalistă la cicatrici 

Dacă s-ar face un concurs cu cele mai multe semne de bună purtare, m-aș califica în finală, interior-exterior. De la cel de pe frunte, de când mi-a spart Elvira, prietena bunicii mele, capul cu o fructieră, când ne întorceam de la biserică, la cel de la nas, de când am căzut cu sania și mi-am (aproape) spart nasul, continuând cu o ciudățenie pe buza de sus, în interior, de la aparatul dentar, 8 urme de la găuri de cercei pe urechea stângă, 4 pe cea dreaptă... Și tot așa... Zeci de urme pe mâini de la zgârieturile pisicilor, care arată ca niște tăieturi, asta pentru mai multă dramă, completate armonios de un semn de la o arsură cu țigara din liceu, în zona cotului stâng. Cele mai plictisitoare sunt cele de la operația de apendicită, 3 puncte mici și urâte, pentru că nici operațiile nu mai sunt ce-au fost, au inventat chirurgia laparoscopică.

Am mai studiat și experimentat căzăturile 28 de ani, ajungând la concluzia că dacă îți julești genunchii, te salvezi și nu-ți spargi capul. Am căzut cel mai mult de pe bicicletă, dar și din cauza emoțiilor, pe când făceam dating. Și mai am cea mai frumoasă cicatrice de care cred că sunt îndrăgostită, pe degetul arătător de la mâna dreaptă, făcută cu o fiolă de vitamina K, și multe altele de care am uitat, dar care abia așteaptă să fie descoperite. NOT. - Cătălina Hirean 

Pleoapă, pomete 

Sunt singurele două cicatrici pe care nu le țin eu cu mintea mea minte. Am una pe nas, la marginea pleoapelor, și încă una, pe aceeași parte dreaptă, pe pomete. Alții le vedeau imediat când eram eu mic, poate și fiindcă pe atunci ne priveam mai des în ochi unii pe alții.

Era sigur vară, m-aveam altfel ce căuta la țară, iar bunica tocmai ce luase cazanul cu săpun de casă de pe pirostrie. Copchii tâmpiți ce eram, eu cu pe-atunci cel mai bun prieten, ne-au încântat bețele nearse, cu jar in varf. Dă-i și joacă-te cu săbii de foc. Aparent prietenul meu era mai dibace în mânuirea spadei. Pometele mi l-am rașchetat într-un gard de sârmă, fiindcă logica oricărui copil întreg la minte este că dacă un cățel poate să intre prin gaura tăiată din gard, sigur poate și el să folosească scurtătura. Și am putut.

Nici nu mai știu exact când simțeam ce față de cicatricile astea două, dar știu sigur că a existat o perioadă când le-am urât, fiindcă puteam. Alteori eram cumva mândru de ele, probabil atunci când mi-a zis o tipă ca sunt cam sexi; ele, nu eu. Iar cel puțin o dată mi-am dorit să fi fost mai mare cea de pe pomete, ca aia a unui individ cu priză la fete, dintr-un film de prin 1900 toamna. Dar era ok, eu eram mai mic, cu o cicatrice mai mică. În timp m-am împăcat cu ele, și uit des că există. Dar când imi aduc aminte, mă bucur că văd totuși cu ambii ochi. Întamplator, pe vizorul aparatului mă uit mereu cu stângul. - Florin Panaitescu Jr. 

Ciob 

Când eram în clasa I, cu picioarele mă urcam pe copac si cu mâinile mă țineam de gardul din jurul lui. Am urcat până nu am mai putut și am căzut cu genunchiul drept într-un ciob. Am ajuns la urgențe la Grigore Alexandrescu unde m-au cusut fără anestezie. Pe mama o strângeam cu mâna stângă, pe sora mea cu dreapta. Și țipam, urlam din toți plămânii mei de copilă de 6 ani. De fiecare dată când mă uit la ea îmi aduc aminte de momentul în care m-au cusut de parcă s-ar fi întâmplat acum 5 minute. Am crescut cu ea și fără ea nu aș fi eu. - Cristina Csizmadi

Se vede doar la RMN 

Cicatricea mea am căpătat-o în Frankfurt pe Main. Era într-o zi de vineri, 12 decembrie 2014 și mă aflam într-un mall cu un coleg de la job când într-o clipă mi-am pierdut echilibrul și nu mi-am mai simțit mâna stângă, vorbeam greu și dezarticulat, eram destul de confuz și speriat și habar nu aveam ce se întâmplă. Colegul împreună cu angajații mall-ului au chemat o salvare care a venit destul de repede. Odată ajuns la o spital medicii mi-au spus că am suferit un accident vascular cerebral (un tromb bloca artera cerebrală medie dreaptă) și că este nevoie urgent de o intervenție chirurgicală pentru îndepărtarea cheagului de sânge. Tehnologia este atât de avansată încât chirurgii pot intra prin artera femurală cu un dispozitiv până în creier și extrage trombii. Sunt norocos că am ajuns rapid la spital și că fluxul de sânge a fost restabilit în numai câteva ore de la accident. În România sunt numai câteva unități medicale specializate în tratarea AVC, iar statisticile sunt nasoale. După intervenție, m-am trezit fără niciun deficit motor sau de vorbire. Cicatricea este vizibilă numai la un examen RMN. Accidentul a fost atât de șocant si neașteptat încât a fost nevoie de mai bine de un an pentru a depăși urmările emoționale. - Alex Ciupureanu 

Faceswap fail

Cicatricea mea e o glumă. Acum câteva luni s-a viralizat pe Facebook un filmuleț despre cum o fată a reușit să facă un faceswap cu sfârcul unei prietene. Faceswap înseamnă să ai o aplicație de mobil care folosește camera foto în așa fel încât atunci când pozezi lângă un prieten vă face schimb de fețe și de obicei obții un rezultat ridicol. Și dacă fata aia a reușit să facă faceswap cu sfârcul unei prietene eu de ce n-aș face unul cu pisica mea? Pentru că pisica mea nu a fost de acord și, cât o țineam în brațe încercând să găsesc cea mai bună poziție, s-a enervat și, ca să se elibereze din strânsoarea mea a considerat că e foarte bine să mă zgârie foarte puternic pe antebraț. Aproape mi-a tăiat venele, pentru că m-a zgâriat pe lung, chiar pe mijloc. Sângele nu a venit imediat, la început a fost doar un canal, cam cum făceam la mare când eram mici, așteptând să vină valul. Nu a durat mult ca mâna să se umple, dar chiar nu aveam timp de așa ceva pentru că trebuia să plec la Ploiești să văd cel mai recent spectacol al lui Radu Afrim de pe atunci, Punctul Orb. M-am spălat cu apă rece și m-am bandajat, am tras un pulover pe mine și am plecat.

La Ploiești, cât viețile personajelor se duceau de râpă pe scenă, bandajul meu se umplea de sânge. Doar după spectacol am oprit la o farmacie și am luat betadină. A fost ok, hemoragia s-a oprit, am mai umblat câteva zile bandajat și am răbdat să se vindece. Nu m-am supărat nicio clipă pe pisica mea, eu sunt genul de om care se așteaptă ca animalul să înceapă mâine-poimâine să vorbească limba româna. Chiar nu m-ar surpinde. Mi-a rămas o cicatrice și îmi place. Mi-ar plăcea ca povestea ei să fie mai hardcore, poate am obținut-o când escaladam un munte sau poate cât construiam o casă cu mâinile goale. Dar nu, eu am o cicatrice pentru că am încercat să fac faceswap cu o pisică. - Ioan Maxim 

Poezia cicatricei de pe sân 

Am cicatricea asta de la 15 ani,
de când jucam fotbal.
În seara aceea, am jucat
cu un băiat mai mare
căruia îi plăcea să câștige
mai mult decât îi plăcea să joace fotbal,
așa că a trimis mingea prin mine,
prin sânul meu drept,
cu toată puterea prin carnea mea.
Iar eu nici măcar n-am clipit
Pentru că mă temeam
că băieții o să spună iar
că fetele sunt slabe
și că n-ar trebui să joace niciodată fotbal.
Meciul s-a terminat
și am plecat acasă
și nu le-am zis nimic părinților.
Apoi a apărut umflătura
și am mers cu mama la spital
ca doctorii să mă taie
și s-o scoată afară,
și pe patul de spital m-am gândit
„slavă Domnului că n-a fost cancer”
și „acum n-o să mai am niciodată sâni frumoși”.
După care n-am mai lăsat pe nimeni
să-mi strângă sânii în palme,
de teamă că umflătura o să apară iar.
Dar umflătura n-a mai apărut;
în schimb, mi-a crescut inima.
A crescut atât de mult
încât au încăput în ea
toate lucrurile
și absolut toată lumea,
chiar și băiatul care m-a lovit.
Chiar și sânul meu imperfect. - Oana Maria 

Compot și pamblică

Vârsta îmi număra trei ani, poate trei ani jumate, mama făcea compot pe balcon, eu am ieșit afară pentru prima oară. Neavând fustiță cu dantelă și pamblică-n cap, fetițele nu m-au acceptat să mă joc și eu jocurile lor cretine. Așa că am plecat să fac lucruri mult mai interesante cu noii prieteni băieței, de genul să joc fotbal și să scurm cu unghiile după râme pe malul Dunării, etc. Se pare că segregarea mi-a dăunat de mică și băiețelul din mine mi-a făcut mai mult rău decât bine până la 27 ani, dar la momentul respectiv a condus doar la aspectul că mi-am izbit capul de o grădiniță de flori din ciment de la intrarea în bloc. What?! Stăteam în poartă și era să încasăm un gol! Era să îmi lovesc tâmpla, dar așa, în schimb, am avut mereu subiect de conversații cu (multele) persoane care au și ele cicatrici lângă ochi. Foarte feminin, știu. - Dana Berghes 

Inamicul din coastă 

Eu n-am o cicatrice cu care mă înțeleg. Oricum cred că lumea rar iubește cicatricea în sine, mai mult amintirea legată de ea. Dar a mea e chiar un pui de inamic cusut de brațul meu drept, mereu în coasta mea.

M-am făcut cu ea la final de-a opta, la ora de sport. Făceam ture de teren și, ca întotdeauna, voiam să demonstrez că pot mai mult, în ciuda faptului că eram un puber destul de plinuț. Și îmi tot depășeam colegii pe exterior, ocolind la limită spalierele. Până când n-am mai ocolit tabla de metal unde-și ținea profu catalogul și fluierul. Am trecut cu brațul prin ea și ea prin mine. Tricou sfâșiat, 5 minute la infirmerie, pansaj, trimisă acasă.

Ai mei ziceau că trece repede, că se vindecă frumos. Nu m-au dus la doctor, nu merita drumul. Și m-am făcut cu ea. Cicatricea care m-a ținut deoparte de maieuri și fotografii în care sunt prinsă din partea dreaptă. Cicatricea cu care n-am făcut pace nici acum, deși am ajuns chiar la vârsta la care fac pace zilnic, la răsărit, cu ideea de pierdere și moarte. Nu mi-e rană de război, nu mă definește, doar mă urăște. Sentimentul e reciproc. - Laura Teodora Paraschiv, food blogger

Curcanu'

În ultimul an de liceu stăteam cu chirie la Suceava și tocmai se mutaseră niște vecini lângă noi. Ei băieți, noi fete. S-a lăsat cu party la ei acasă. Muzica era foarte proastă, băieții urâți, așa că m-am strecurat rapid, fără să mă observe cineva. Pe hol mi-am dat seama că nu-i frumos să plec așa, pe neve (mă gândeam că o să fie nevoie de cineva care să ne ajute la desfundatul țevilor care ne disperau săptămânal), așa că m-am întors să le urez o seară faină. Doar că, în acele 30 de secunde cât am stat pe hol, se iscase o bătaie. Mecla unui tip aterizase în geamul ușii pe care tocmai o deschideam, iar cioburile mi-au sărit în față. Pe moment, nu mi-am dat seama că am diamante pe față și am plecat repejor, din nou fără să mă vadă cineva. Când am ajuns în fața oglinzii, încă eram întreagă. Când m-am uitat a doua oară, râuri de sânge îmi șiroiau pe față. M-am întors plină de sânge la tipi, care între timp se potoliseră, le-am zis calmă că nu-i frumos să se bată ca animalele și apoi am plecat la spital. Așa m-am ales cu o cicatrice mică și obraznică sub bărbie (celelalte n-au rezistat timpului), dar măcar nu a fost nevoie să-i mai salut vreodată pe tipii urâți din scara blocului. Partea proastă a fost că de desfundatul țevilor ne-am ocupat singure în continuare.

Nu i-am dat vreun nume și nici n-am prea băgat-o în seamă de-a lungul timpului, e ascunsă destul de bine. Am redescoperit-o abia după 8 ani, când iubitul meu mi-a spus că s-a îndrăgostit de ea și a observat-o de la primele noastre întâlniri. Acum, când îmi amintesc întâmplările cu pricina, mi-aș boteza cicatricea Curcanu’, inspirată de fața tipului care a spart geamul cu capul. Și, ca lecție de viață, cicatricea asta e un reminder că, atunci când muzica proastă se combină cu tipi urâți, nu are cum să iasă bine. - Amelia Gheorghiță, FILIT Iași

Peștele de pe câmp

M-am însemnat de mai multe ori de la prea mult cap în nori. Majoritatea sunt arsuri-cicatrici (de la ceara de epilat, de la fierul de călcat) care nu înseamnă mai mult de ce sunt - niște urme de neatenție. E una, însă, care face parte din mine. Pe la 10 ani, încă mergeam în weekend-uri la țară la părinții tatălui meu. Prea apropiată nu am fost de ei pentru că trăgeam mai mult în partea cealaltă, la mama mamei, care locuia în alt sat și pe care o iubeam foarte mult. Familia din partea asta era mai mare, venea din multe direcții și avea relații prea complicate pentru o minte de copil. Mamaia și tataia trecuseră prin o grămadă - aș fi avut atâtea de învățat de la ei -, dar asta îi făcuse să fie și mai distanți, pentru că nu știau prea bine cu empatia.

Într-una din dățile când am ajuns la ei, am mers împreună la prășit. Soarele de vară la 10 dimineața în câmp e o chestie înșelătoare: ai zice că e inofensiv, dar te lucrează mișelește din creștet de-ți încurci simțurile. Treaba lor era să curețe de buruieni cultura de porumb, a mea era să mă învârt de colo colo printre ei cu o sticlă cu apă rece, să mă asigur că sunt hidratați, uneori să le aduc vreo ustensilă de care aveau nevoie. Făceam toate astea cu un mare simț al răspunderii și o mândrie că, într-un fel, contribui și eu la mălaiul care se face la toamnă. În agitația aia a mea, am călcat aiurea pe o frunză de stuf și-am reușit să tai adânc în carnea de pe laba piciorului. Toate operațiunile agricole au fost oprite și toată familia s-a strâns în jurul copilului să oprească sângerarea, să-i alunge sperietura, să oblojească rana. Era și durere acolo, dar îmi plăcea prea mult apropierea aia spontană a momentului ca să o mai bag în seamă. Acum, când mă uit în jos - ori când probez niște sandale noi, ori când stau la plajă - și dau cu ochii de cicatricea mea care a luat o formă de pește, mă gândesc la oamenii ăștia doi care nu mai sunt de multă vreme și de la care am învățat, cumva, să încerc să și exprim lucrurile pe care le simt. Aș numi-o rață, cum îmi zicea mamaia pentru că-mi plăcea să mă bălăcesc în apă sau s-o beau în cantități mari în timpul mesei. - Mirela Petre

Steaua - Rapid

Mărșăluiam la braț cu galeria Rapidului, formație de fotbal preferată de fratele meu de mic.
Noi venim din Făurei, dar n-am vrut să ținem ca tot orașul cu Steaua. De-ai naibii.
Proaspăt despărțită de primul meu bărbat, aveam nevoie să vărs sânge ca să nu-mi plesnească capul.
Am ieșit prima oară la un meci, Rapid- Steaua.
Din Giulești și până-n Ghencea, pe o căldură ca acum, am mărșăluit de mama focului în cântece cu muie pe refren, pișat pe marginea drumului, bere burger, țăruș criminal ieșit din pavaj în zona podului Ciurel. Am intrat în el, am vărsat sânge din sângele meu.
N-am plâns. Eram cu băieții.
I-am dat-o în continuare, rana a fost cauterizată natural, de fierbințeala din asfalt și o pojghiță de praf.
Ajunși pe pământul Stelei, am petrecut acolo câteva ore în câmp într-un apus roșu, complicații cu accesul în tribune, bulibășeală cu bilete la negru, locuri lângă galeria Stelei, promisiuni de cicatrici noi.
Astfel, toată galeria a fost escortată de jandarmi prin spatele galeriei Stelei, s-a aruncat cu pietre, s-a fugit, nu s-a mai găsit frate cu frate, n-am văzut niciun meci.
Cicatricea asta e semn că n-am ținut cu echipa potrivită. A lui Bănel. De la Făurei. - Georgiana Laura Toea, J’ai Bistrot

Briceagul fuchsia

„Uiteee, să vezi ce repede taie tulpinile de păpădie, nici într-o secundă!”

Are vreo 5 ani și un briceag cu prăsele fuchsia, sidefii - primit cadou de la părinți, să-nvețe să mai meșterească una-alta. E Beni, văru-meu de-aceeași vârstă, partener de joacă în lunile de vară când stau mai doar la țară. Așa că mă supun.

E Paște și iarba din grădina bunicii e presărată cu bănuți gălbui. Culeg rând pe rând câte una, o plec pe-orizontală și-aștept minunea. Pac, nici într-o secundă din tulpina tăiată perfect se prelinge un lichid lăptos, las jumătățile în iarbă și trec la următoarea și tot așa până simt lama ascuțită care-mi atinge osul și din degetul meu arătător se prelinge un lichid roșiatic.

De-atunci port pe deget o paranteză, sau o semilună la care mă uit cumva cu drag din vreme-n vreme, ca și când ar fi ceva prețios, o bijuterie. Poate fiindcă înafară de o fotografie de buletin a bunicii, pe care-o țin în tocul ochelarilor, nu am nimic cu mine care să-mi amintească de copilărie, de grădina cu păpădii, de curtea cu găini, de treptele casei păzite de ghivece cu mușcate, de cerul ăla ca o față de masă albastru închis pe care cineva a împrăștiat tot zahărul din borcan. Și bunica nu mai e și nici casa aia nu îmi mai e acasă. - Cornelia Gaie

***
Fotografie de Ioana Casapu
Citește și prima parte