Există muzică după manea?

Tutu-ru-tu-ru-tu-tu: am adunat pentru voi 14 exponente din categoria non-manele cu suflet de manea. Plus un bonus care să vă accentueze pofta de a da din șolduri. Luați de consumați: 

Florrie - Seashells

OK, OK, sunt pregătit. Am pe mine pantalonii. Un pic cam strâmți, dar merge. Nu risc să-i rup în cur când mă auto-malaxez pe muzică. Am pantofii în picioare. Nu-s negri că suntem cool, ce dracului. Sunt așa... culoarea vișinii putrede. Am pe mine și cămașa care arată de parcă au vomitat pe ea, pe rând, ăia de la Electric Light Orchestra și, toți la un loc, ăia de la Earth Wind and Fire. Mă cuprinde perfect: suficient de largă încât să nu pocnească nasturii când mă așez și când dau din buric, dar suficient de strâmtă încât să se zărească buricul. Că păr pe piept n-am, supa mea genetică e lâncezită. Bun. Dau drumul la piesă. I-auzi, ia! Un ritm bhangra, vocalista cântă ceva despre un el care vinde scoici, dar că ea nu și nu. Și dă-i din buric și din cur, mai ales că am niște alcool la bord. La dracu, cu alcool la bord dansez și pe Andrea Bocelli. Atât la propriu cât și la figurat. Vai! Piesa asta rupe cu momentele alea de calm urmate de re-zvâcnirea ritmului indian. Băi, asta-i manea-neon, nu? [Cătălin Mesaru, Stereo Beasts]

La Bionda - Sandstorm

Furtună de nisip, pe ritmuri pop italiene, de prin anii 70. Frații Carmelo și Michelangelo (!) pornesc l’avventura pop italiană fix în anul 1970 cu Primo sole, primo fiore, un șlagăr ce va fi interpretat de Ricchi & Poveri pentru Song Festival în Veneția. Pe oamenii de la Ricchi & Poveri îi puteți vedea aproape lunar în concert la Sala Palatului, sunt deosebiți ei așa cu ritmurile alea de muzică ușoară, iz de Mirabela Dauer.

Între 1975 - 1998 La Bionda a scos 6 albume, pline de muzică inspirațional-pop, iz de Festivalul Crizantemelor, dar cu o linie aparent amuzantă ba chiar melodică și plăcută. Piesele lor le puteți asculta și în Control. Semn că prind. Versuri simple, linie melodică dansantă, piesa vorbește despre...o furtună de nisip:

Fly with the clouds from the wind / In the desert there's a sandstorm / Dust in my eyes in my ears / There's a rumour of a sandstorm. / Moments of a fear drawing near / Give me shelter from the sandstorm / See how the sun's burning eye / In the sky closes tight / Bringing night while we wait / In the gloom from the sandstorm / Fall to the ground all around / Does wind blow by the sand / Raise your hand to your face / But it can't stop the sandstorm / Nowhere to run or to hide / From the fury of the sandstorm / No one can say how much time / We must suffer in the sandstorm / Each of us stands here along / At the mercy of the sandstorm. / Sandstorm...

 - punct. [Eugen Rădescu, Pavilion]

Interpol - My Desire 

Ce-i, nene, cu chitărușca aia? Dar cu tobițele alea pe lângă parcă aud o micuță tamburină? Hai, că poate mi se pare, dar nu e de neglijat fluxul de oriental din piesa asta, pe care, dacă mă gândesc bine, o pot și traduce într-un limbaj care mi-ar justifica orientarea: Fii dorința mea, sunt un frustrat, simte-mi dorința, favorizează-i pe ăia îndrăzneți. Fă (!). În plus, când mă duc acasă și trec pe Viitorului, stau pe la câte un stop și se uită băieții cumva respectuos spre mașina mea când ascult asta cu geamul crăpat. Asta nu înseamnă decât că e de bine, sau că băieții brusc sunt fascinați de bas staccato și chitară ritmică, armonizată, tip Interpol. Mai stai să te gândești la iconic - index - simbol? Nu mai stai, deși eu îmi amintesc de cafe-bar-ul KRONOS de la parterul blocului unde am copilărit, care avea și biliard, și care nu e foarte departe de cel din videoclipul piesei. [Dana Berghes]

Years Years - Take Shelter

Este interesant să vezi cum pe un ritm de manea, personaje importante din noua faună underground autohtonă (pur și simplu) explodează când începe melodia. La început n-am realizat de ce te poți manifesta așa pe vocea puberului... Însă după ce am studiat mai atent chestiunea (versurile, personajele), mi-am dat seama că această coeziune este posibilă datorită sensibilității exacerbate provenite din tendinta părăsirii virginității, odată pentru totdeauna… însă, ghinion, n-avem curaj nici de data asta! Mai bine rămânem la o simplă tentație fizică, care, oprită la timp, va da rezultate incontestabile, transpusă în dans și mișcări artistice și precedat ulterior de o reactie psihică pe măsură (în care puteam avea totul). Se numește „masturbare". Cu iz exotic. Dar cred că-i OK, mai ales pentru fătuci. [Leo]

Daft Punk - Within

Anul trecut am făcut multe drumuri spre mare într-o mașină care avea un singur CD în ea. Cum uitam de fiecare dată să luăm muzică la noi, m-am trezit ascultând ultimul album de la Daft Punk până la exasperare. De atunci nu mai rezist să ascult Random Access Memories, exceptând o piesă, care e, de altfel, și singura piesă manelo-like la care mă duce gândul acum. La 15-16 ani, în etapa clasică de consumatoare aproape exclusiv de muzică electronică, credeam că versurile unei piese pot fi ignorate și că emoția, sau cum vrei să numești energia pe care o transmite vibrația în aer, e transmisă în primul rând de linia melodică.

Acum nu mai cred asta, dar dacă fac abstracție de versuri, când ascult Within parcă îmi cântă Salam despre soția lui care a murit. [Cristiana Tăutu, Vagenta]

Disclosure - You

Dragostea nu are limite. Să mă scuipați pe mine în ochi dacă e ceva mai visceral despre dragoste decât o manea. Așa cum sunt eu om cu inimă, așa e piesa asta manea. Nu sunt țigancă, dar simt până în Pacific. Deci Disclosure nu pune manele la Han, dar ar putea, dacă Hanul ar fi Social Club în Paris. [Jasmina Al-Qaisi, Headvertising]

Modeselektor - Hasir

Cred că asta a fost piesa datorită căreia m-am prins că sunt o cocalară mică de Balta Albă, cinstită și pe bordura potrivită. Că asta e o manea, știți cu toții, așa cum știți și că Gernot (Gernot Bronsert, membru Modeselektor, n.r.) nu s-a străduit prea tare să-și ascundă rădăcinile de Drumul Taberei. Acum știți și că e pe lista mea cu preferate, pe care listă îmi rup șoldu’, curu’ și breteaua de la sutien oricând, oriunde. Altfel, n-o să mă convingă nimeni că nu am participat ca să-mi dedic piesa asta și ca să o ascult o zi întreagă pe repeat. Nici că ar fi prea mulți în jurul meu care să nu fi fost terorizați de cei patru ani în care aceasta mi-a fost ringtone. Nici c-aș vrea să fie. [Maia Ștefănescu, Tempo]

Beyoncé - Baby Boy (feat. Sean Paul) / Naughty Girl

Cu ceva timp înainte ca Florin Salam să-și descopere, ța!, nebunia reggaetonică, Scott Storch îi scria domnișoarei, pe vremea aceea, Knowles două piese pentru albumul de debut, Dangerously in Love. Bijuurile astea dem bow riddim in aR&Bia ar putea lejer să rupă-rupă-rupă și la Million Dollars, și la Eden. Dacă vă vine să strâmbați un pic din nas, o să-l chem în ajutor pe autorul - anonim, se-nțelege, fiindcă nu era/e de bonton să semnezi un text în care apare înfricoșătorul cuvânt „manele” - al unui articol apărut în Jurnalul Național acum opt ani: „Ritmul sec, repetat la infinit, perfect pentru ca «fetele să dea din motoare», este o trasătură comună celor două curente (n.a. – reggaeton și manele). Fetele care dau din «posterioare» în videoclipuri, «dezbrăcate» în ținute provocatoare, este o alta. Ambele curente reprezintă rezultatele unei munci de producție extrem de sărace creativ. Manele, pe scurt.”. Q.E.D. [Paul Breazu] 

Rammstein - Mutter

Pe lista mea, Mutter ocupă locul doi (după Te Quiero Puta!) în topul pieselor Rammstein care mă enervează cel mai mult. Oricât de mult i-aș iubi, mai ales pe frontman-ul Till, și oricât de groupie aș fi datorită oricărei alte parți a discografiei lor, n-o să pot trece cu vedere cum balada asta, poezie despre relația etern dereglată mamă-fiu, sună exact ca o proto-manea marca Azur. Adică acea formație căreia finii experți în muzicologie îi atribuie meritul de a fi inventat maneaua pop. Nelu Vlad, tata lor, și băieții lui din Brăila au scos din ‘84 până acum nu mai puțin de 25 de albume, doldora de de-alde Mutter-e de 100 de ori mai feelingoase, de bocit pe ele cu paharul de Unirea în mână în timp ce te clatini de pe un picior pe altul într-un colț de bodegă. În schimb, un featuring Till Lindermann pe una dintre capodoperele Azur nu mi-ar displăcea deloc. [Mirela Petre]

Mike Patton - Urlo Negro

Muzica e-o pradă în gurile lor.

Salam o bagă în sistem prin frecare de gingie cu degetul arătător, Patton mușcă din microfon ca un bebeluș îndrăcit sfârcul mămucăi. Pentru cei care s-au emoționat la amintirea țâței vs. alăturarea de nume, trec în revistă că primul substantiv propriu aparține cântărețului de manele no. 1 al Universului, al doilea unuia dintre cei mai compulsivi combinatori de note muzicale pe portativ și mult în afara lui (șef la Faith No More, Mr. Bungle, Fantômas, Tomahawk, Peeping Tom, Lovage, General Patton vs. The X-Ecutioners, feat. John Zorn/Dillinger Escape Plan/Rahzel). Salam, născut pui de drac viu și hrănit cu lapte de lăutar, Patton, răsărit din Eureka (lat. Evrika!), California.

După mintea mea, ca hashtags, cei doi au în comun: Turbulențe. Voce de animal. Ochi ieșiți din orbite. Bun simț. Egotrip. Melodicitate. Sacadat. Autenticitate. Cocalar. Orchestră. Ține cu casa. Avangardă. Niciodată ambiental, călduț, „de stare”. Înțelepciune. Frenezie.

Căci Fără tine nu am valoare, O melodie care nu se găsește nici în America și Visul lui Salam. [Georgiana Laura Toea, Artskul]

Clean Bandit - Come Over ft. Stylo G

Mi-a fost greu să scriu despre o manea care nu e manea. După ce toată vară Jiminy Cricket mi-a cântat în cap obsesiv refrenul „ulululu-lulu-lu” din consacrata reinterpretare a piesei Constantine, Constantine a lui Florin Salam, o excursie în Istanbul în care am fost bântuită de ritmurile din Instrumentala Belea și o experiență frenetică Miss Piranda, uitasem c-am ascultat și atfel de muzică. Criteriile de selecție a piesei, pur subiective, au fost: reacțiile pe care mi le provoacă deopotrivă în inimă și-n corp, rata de adopție a refrenului de către cei ce opun rezistență la piesă și un ra-ta-ta/lulu/brrr-ța în momentul ce precede climaxul. Am găsit-o pe blonduța asta, Grace Chatto de la Clean Bandit: Ra-pa-pum.

Dă play, dă stățiile la blană și stai pe lângă PC să vezi mare combo de simboluri în cel mai crimă clip. [Ioana Dobrinescu]

The Lively Ones - Surf Rider

Îmi plac manelele. N-aș putea să spun de ce-mi plac și nu știu dac-ar fi foarte util să aflu. Îmi plac femeile și n-aș putea să spun de ce. Dar ce-aș putea face e să spun ce-mi place la ele. Când vine vorba de manele, dincolo de melodiile lascive sau versurile care par banale, dar sunt mai interesante decât 90% din ce se dă la radio, îmi place ritmul. E ritmu' ăla care te face să dai din cur. E un ritm compus, de 3+3+2 și sună cam așa: tu-ț-ț-ta-tu-ț-ta-ț. E șmecherie, dar în același timp e peste tot; îl întâlnești de la habanera, la jazz, la rumba, la reggaeton și, bineînțeles, la rock.

După ce Vincent Vega o scapă pe Mia Wallace de supradoză, după ce Butch își recuperează ceasul de aur pe care ta-su și-l ascunsese în cur timp de 5 ani, după ce Jules și Vincent curăță bine mașina de creieraș de om spulberat aiurea, după ce Pumpkin și Honeybunny părăsesc localul de jefuit cu coada-ntre picioare, Vincent îi sugerează partenerului său c-ar fi bine s-o cam taie. Fix atunci începe Surf Rider, de la The Lively Ones, o rockangeală șaizecistă legănată, taman din California. Și pică la țanc.

Chit că tobarul se mai joacă acoloșa, piesa cu care se încheie Pulp Fiction are același ritm ca o manea și-mi place la greu. Chitara plictisită, saxofonul porcos și bateria împleticită îi dau un iz de ocean capricios, de chef la foc de tabără, pe nisip, cu gagici care dau din cur. Iar dacă ești atentă, chiar în miezul melodiei vei găsi o bucată dintr-o altă piesă, de la finalul unei alte coloane sonore, de data asta de la un film românesc. Crește-i tempo-ul un pic și peste Surf Rider poți cânta lejer „Iubita mea de mai înainte/ eu mereu te voi ține minte”, cu tot cu melancolia de rigoare. Că, până la urmă, știa Azur ce știa. [Sebastian Ispas]

Sting - Desert Rose

Nu sunt o străină a ritmurilor orientale și asta e puțin spus; m-am născut în Medgidia. Astfel încât acordurile de început de la Desert Rose mi-au indus imediat o stare de bine, așa cum mă uitam eu visătoare pe geam, mijind ochii a senzualitate nedescoperită încă. Poate că mă gândeam la seara când băiatul ăla îmi cântase o manea la terasa care mai funcționa pe atunci în parcul de la canal, doar că la vremea respectivă nu o știam drept manea, ci drept cântec-de-dragoste-și-jale-cam-penal. Poate că-n capul meu să făcea deja un mash-up între Sting feat. Cheb Mami și Adi Minune feat. Costi Ioniță: I dream of reeee-he-he-he-in vs. Nopți și zileee mă gândesc la tine, cât și And as she turns / She moves in the logic of all my dreams și Am avut femei o mie / Doar pe tine te iubesc. Și asta sigur m-a făcut să roșesc puțin pe bancheta din spate, în timp ce tata bătea ritmul cu degetele pe volan. [Karin Budrugeac]

Asian Dub Foundation - 1000 Mirrors (feat. Sinéad O’Connor)

Mi-e și jenă. Iaca o piesă trip-hop-dub cu subtext feminist. Vocea piesei e etern spațiala Sinéad O’Connor (da, da, aia cu Nothing Compares 2 U, aia care a rupt poza Papei Ioan Paul II live la SNL, aia care a zis că e lesbiană, după care a zis că nu e, în fine. Aia cheală, știți voi). Asian Dub Foundation sunt cei mai ideologic punk trip-hopperi de la capătul bun al anilor ’90-2000. În cântec e menționată Tsoora Shah, o femeie analfabetă din Pakistan, închisă pe nedrept pentru omor din culpă, după ce și-a otrăvit soțul care o bătea crunt. Și toate astea sunt importante, clar; am ajuns să cred că arta cu miză socială e mai vie decât aia fără. Dar nu e ăsta motivul pentru care mi-a colonizat urechea interioară timp de șapte ani melodia asta. E tânguiala obsesivă now it’s time, împletită cu toată unduirea melodică de percuție cu instrumente orientale pe care nu știu să le numesc, care mă fac să văd șolduri învălurându-se. Și, hmm, dacă stau bine să mă gândesc, tripul meu cu cadâne, culmea feminității restricționate, trântit peste un cântec despre femei captive în relații abuzive parcă nici nu e atât de greșit. [Ioana Pelehatăi]

Bonus: 
Ziua lui Adrian Minune, 1994 *
*Fiastru, manelist șef, zice:

Ăsta e un link pe care mi l-a trimis un prieten în urmă cu ceva timp. Nu are un conținut coerent, e un moment. După cum se vede, e o improvizație a trupei lui Dan Armeanca la ziua lui Adi Minune în ’94, o turcească, cum se zice. Adi Minune cu chică, haha, scumpel. Sigur, improvizația asta nu e niciun cântec sau manea sau piesă sau oricum ar vrea cineva să-i spună, e o joacă cu care Dan Armeanca (la chitară și de urmărit, în același timp), zis „părintele manelelor” de mulți „veterani” maneliști și de către unii din mediile, hai să le spunem, intelectuale contemporane, care apreciază, studiază și analizează manelele, dar care, îmi mențin părerea pe care am mai exprimat-o cu alte ocazii, nu le înțeleg pe de-a întregul, își distrează publicul restrâns. Și totuși, în același timp, e și manea și piesă și turcească și cum vreți. Multe cântăreli dintr-astea am văzut de-a lungul timpului, încă de când eram foarte mic și mă duceau ai mei prin restaurante și pe la nunți. Am fost de la Șarpele Roșu, Izvorul Rece, Perla și Cina la Eden. Despre artiști, la fel, i-am văzut pe majoritatea, mai vechi și mai noi. L-am prins și pe Gică Petrescu, nu mai știu pe unde. Lăutărelile astea sunt și ele de cinșpe milioane de feluri, dar eu le înțeleg pe toate ca fiind despre niște apucături, niște instincte ale gândului, ales sentimentului sau ale corpului. Sunt o iluzie, un număr de magie care are loc pe o scenă pe care fiecare o consideră așa cum vrea. Poți să râzi și să faci mișto sau poți să le intelectualizezi cât vrei, cu cât vei face oricare dintre astea, cu atât te îndepărtezi mai mult de lăutărie, care nu vrea să fie altceva decât o scânteie. Mie, de exemplu, dintre toate felurile de manele, să le zicem general, dintotdeauna mi-au plăcut turceștile. De când eram în școala generală și mi-era rușine să spun cuiva că îmi plac, în afara prietenilor mei repetenți, copii de muncitori aduși de Ceaușescu de la sate în blocurile noi din Văcărești. Ascultam pe casete, la walkman-ul meu Phillips, pentru că mă temeam că vor auzi ai mei ce ascultam și ar fi urmat să ne certăm. Îmi era rușine, pur și simplu. Și îmi plăceau pentru că, atunci când ascultam Adrian și Dan Armeanca, în ’94 - ’95 - ’96, simțeam cum un gol cald și plăcut îmi umplea pieptul și prindeam entuziasm și curaj și credeam că lumea poate fi cucerită. [Mihnea Mihalache-Fiastru]