#fiastru: ficţiune, răsfăţ, blacklight şi selfies

Dacă habar n-ai cine e Fiastru, n-o să fiu eu aia care-ți explică. Fiastru e un cont pe instagram, cu cele mai kitsch spațiale selfies din jumatea asta de net. Fiastru e la Control/Eden/Street Delivery, pentru că e acolo; și dacă e undeva, atunci locurile și momentele alea sunt relevante. Fiastru poate să fie tot ce ți se pare ție prea mult, toate-odată, cu de toate: animal print, Adibas, șlapi, crucifix auriu, catifea, roșu, epoleți. Fiastru poate să fie mai asumat decât orice decizie vestimentară pe care-ai luat-o tu vreodată. Fiastru e (auto-) ficțiune pe Facebook. Fiastru e relevant în ciuda ta, cumva.

Mihnea Mihalache-Fiastru a scris o serie de 13+1 povești distopice, strânse sub titlul Zero și puse pe-un Tumblr. Proiectul e mixed media: fiecare poveste e ilustrată de un artist vizual contemporan. Are și o componentă audio (cu video în curând), în colaborare cu Liar – poți s-o asculți, nu știu, la sală, sau dacă ți-e lene să citești. Fiastru scrie un roman. Ce? De ce? Interviu: 

#distopie #ficțiune #terapie? #stil
E vorba despre sfârșit, mai degrabă, decât despre o distopie și despre felul în care personajele se comportă în preajma lui. Subiectul comun unora dintre poveștile mele este un final ireversibil și, deși exprimarea poate părea tautologică, nu este, pentru că pe mine nu mă interesează reconstrucția universală, ci doar felul în care o ordine se termină. Pentru mine scrisul este un instrument al fricii, frica înseamnă moarte, deci sfârșit.

Nu, nu le recitesc, că le știu, că eu le-am scris, hahahaha. Nu le recitesc, pentru că mi se par penibile. Orice am scris mai vechi de 2-3 săptămâni mi se pare penibil dacă recitesc. Dar știu că nu sunt, așa că doar nu recitesc.

Calculez în mare măsură ceea ce urmează să scriu. Plotul și construcția le știu deja, când încep să scriu, spontan nu apar decât elemente stilistice și de formă. E la fel ca atunci când mă îmbrac, știu cu ce mă îmbrac. Iar la sfârșit, după ce sunt gata, mă hotărăsc să-mi mai pun o broșă, că poate îmbogățește, un pic, ce vreau să spun. La fel e și cu scrisul.

Nu țin să demonstrez că mă piș pe orice definiție a stilului și pe ideea de stil, ar trebui să fiu tâmpit. De ce aș avea o asemenea procupare? De ce ar avea oricine un astfel de scop? Eu cred că orice creator trebuie să se îngrijoreze de ce creează și atât. Asta în cazul în care nu este un așa-zis creator al zilelor noastre care nu face altceva decât să aplice formule pe ceea ce face pentru a-și îndeplini diferitele lui scopuri, financiare, de notorietate și așa mai departe. Eu știu că nu am ce câștiga din scris, nu aș putea vreodată trăi din asta. Este unul dintre motivele pentru care am abandonat și presa de câțiva ani, deja. Îmi place să scriu și fac ce vreau să fac. Asta e tot. Nu vreau să sfidez, să ignor, să fiu împotriva lucrurilor sau să-mi imaginez că revoluționez ceva.

Nu știu dacă scrisul are funcție terapeutică, sunt mulți care scriu și care spun că ar avea. Poate are și pentru mine, însă nu conștientizez asta. Nu m-am gândit niciodată la scris din perspectiva asta. Nu mi-am spus niciodată “mă simt rău, ia să scriu ca să mă simt mai bine”. Deși știu că scrisul este o practică sau mă rog, o sugestie în anumite tipuri de terapii, pentru mine nu e asta. Eu scriu pentru că îmi place. E o joacă care mă face să mă simt bine. Îmi place să-mi imaginez și să-mi codific stările și gândurile, să compun metafore pentru metafore, să construiesc, să dărâm și apoi să recompun. Îmi place atât de mult, încât uneori mă sperii și eu de ce îmi imaginez. Așadar, mi se întâmplă să-mi fie frică de scris, în loc să mă elibereze. Mă văd ca fiind un creator de topicuri, modelate în universul meu, nu acord atenție cuvintelor și ordinii lor, sunt doar unelte.

Am oprit seria de povești atunci când am adunat suficiente idei pentru ceva nou. Adică la ceea ce lucrez acum.

media, mixed
Sigur că puteam să ficțiune fără (mixed media și ilustrație, n.m.). Ba mai mult decât atât, puteam să ficțiune fără ficțiune, povesteam ceva ce mi s-a întâmplat mie și poate aveam șansa prin vreo editură să stea cartea cu foi goale pe câteva rafturi din câteva librării. În primul rând audioplay și coloană sonoră și mixed media pentru că îmi plac și alte lucruri pe care nu le fac eu. Apoi, nu cred că arta singulară și izolată, oricare ar fi aceasta, mai are vreo valoare în afară PR-ului și implicit a gălăgiei care se face în jurul ei pentru a o vinde, în momentul în care arta de cea mai bună calitate, din punctul meu de vedere, are o viață de doar câteva secunde pe internet și nu e altceva decât un produs de consum. Sună trist, dar asta cred, că lucrurile cele mai frumoase au ajuns să fie simple consumabile pe internet. Așa că am adăugat arte ale unor oameni care îmi plac pentru a face ceva mai complex și mai întins. Întotdeauna am crezut că dacă ceva ce am făcut are potențialul de a fi dezvoltat și îmbogățit, atunci asta trebuie să fac. Less is more nu e o regulă decât pe blogurile proaste de fashion, în rest, e o excepție. Lipsa inspirației nu poate suplini niciodată construcția, imaginația și creativitatea nu sunt tricouri albe decât în cazuri deplorabile iar unul la câteva mii sau zeci de mii, poate fi norocos dar nici atunci complicat.

Am ales ilustratorii despre care am crezut că pot face o treabă cel puțin egală cu a mea, dacă nu mai bună. Cu mulți dintre ei sunt și prieten, Alexandra Maftei, Andronis, Tristan, Maria Guță, Vlad Anghel cu care am făcut site-ul, Mihai Neom. Cea mai importantă continuare a acestor povești este colaborarea cu Liar. Evident, mai mult face el decât eu, că eu nu fac, practic, nimic. Liar e un artist tânăr, cu mai mult succes în afară decât la noi și este cel mai bun om cu care aș fi putut să fac chestia asta. Vom scoate o poveste la două săptămâni pe care le vom pune pe net. Deja i-am dat drumul poveștii I, e pe soundcloud-ul lui Liar. 

ce faci de apocalipsă?
Nimic, pentru că nu o să vină apocalipsa, e doar ficțiune și anxietate. Hahaha, ok, hai să glumim. Păi de apocalipsă o să fac un selfie, o să-l postez și o să mă enervez că lumea moare înainte să-mi dea like.

net vs cârciumă
Păi ne jucăm, nu?, și acolo și acolo. Pentru mine e ca și cum aș avea 6 ani și aș ieși la joacă în parc, nu mi se pare nicio diferență.

autoportret vs selfie
Eu nu fac autoportrete, fac selfies-uri. În viziunea mea selfie e un subgen al autoprotretului, cu mediu și formă de expunere și distribuție proprii și unice. Mă rog, e mult de spus, pentru că selfies-urile sunt o altă parte din mine, ar fi nevoie de un interviu întreg doar despre asta ca să mă fac înțeles.

#celmaiurât
Migrena.

#kitsch
Lingușeala, cârdășia și în general micimea care se vrea mare și care, evident, nu e.

#hardcore
Anxietatea generalizată.

alte #
În primul rând pisica mea, Roz, multe haine amestecate și multe lumini colorate și întotdeauna un blacklight, despre care încă cred că e cea mai însemnată invenție luminoasă. Lasere, animal printuri, tristețe și singurătate și bucurie și speranță și multe flori. Și internet.

„Fiastru”
Nu știu cine este personajul Fiastru, acest „personaj” este creația oamenilor din jur. Eu știu și încerc să aflu din ce în ce mai în detaliu cine sunt eu și să și exprim asta. Prin scris, prin imagini, prin felul în care arăt. N-am ales să devin personaj, e o prostie. Nici nu aș ști cum să devin personaj, cum faci, stai și te gândești și îți spui „bă, eu de mâine devin personaj” și gata, ești personaj? Păi și atunci de ce nu e plină lumea de astfel de personaje, dacă așa se face? În ceea ce mă privește, există un om care are un univers și care sunt eu. Mai mult nu am ce să explic și nici nu trebuie, dar pot sugera oricui să ia elementele înșirate mai sus și să le folosească el sau ea și să vedem ce-i iese. Și atunci când o să vezi că nu reușește, începi și întreabă-te. Și după ce o s-o faci, vei constata ceea ce ai ignorat, cu bună știință sau nu, de la început: că Zero este cîinele meu, că Roz e pisica mea, că oglinjoarele sunt invenția mea, că selfie-urile le-am descoperit dinainte să știu că se numesc așa, că pe mine mă cheamă Mihnea Mihalache-Fiastru și că tot ce e de știut despre mine e la vedere și nimeni nu crede asta. E amuzant și adorabil.