Fix 25: Copiii revoluţiei

Obsedanta întrebare: ce s-a întâmplat în decembrie ’89? Douăzeci și cinci de ani mai târziu, nimeni dintre cei care au trăit evenimentele nu are un răspuns exact. Am căutat răspunsurile în documentare și ficțiune, în istorie și istorii. Și mi-am adus aminte de una dintre fotografiile celebre ale perioadei. Doi bărbați tineri, surprinși în stradă. Unul dintre ei ține în mâini o pancartă, pe care stă scris caligrafic, tremurat, „Copiii noștri vor fi liberi”*. Sunt? Cine sunt copiii născuți imediat după ce „ne-am luat rația de libertate”? Ce vor, ce cred și ce știu despre ’89? Azi, când au fix 25 de ani, toată lumea speră că you can’t fool the children of the revolution. Așa e? (Ioana Pelehatăi)

 

Victoria

De departe cea mai populară poveste despre revoluție în Casa Năzdrăvan este, ei bine, chiar povestea mea. Mai bine zis venirea mea pe lume, pe care nu mi-o amintesc, însă mi-o imaginez destul de viu. Mama, cu burta până la gură, dusă pe fugă la Maternitatea Giulești de taică-miu în timp ce în jur se trăgea ca la revelion. Nu de alta, dar chiar era ajunul anului nou. Apoi orele de așteptare înfrigurată până la externare, căci pătuțul meu se nimerise să fie la geam, unde oamenii și curentul trăgeau cot la cot. N-am rămas cu răni sau sechele, dar m-am ales cu un al doilea nume în buletin: Victoria. Ghiciți voi de la ce vine. (Maria Năzdrăvan, copywriter)

 

Povestea a murit odată cu tata

Tind să ignor subiectele cu care nu pot empatiza, iar despre revoluție mi s-a vorbit întotdeauna ori cu nostalgie în ton, ori cu frustrare, sentimente de care încerc să mă scutur pe cât posibil. Asta până să aud o poveste care mă implica direct. Iarna trecută am aflat că tatăl meu, ofițer în armată, a dispărut prin decembrie 1989. Mama era obișnuită cu plecările lui bruște în misiune, dar fiind însărcinată cu un copil, cu altul mic la braț și cu o revoluție în plin toi, nu știu cât de mult poți rezista din obișnuință. Tata s-a întors după câteva săptămâni, dar n-avea voie să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat, iar după câțiva ani mama n-a mai întrebat. Mai conta? Mai contează? Indiferent, tata a murit acum câțiva ani și povestea lui odată cu el. (Iulia Văcăroiu)

 

Șampanie pe covor 

Ai mei nu prea vorbeau de revoluție, așa că de fiecare dată când aflam câte ceva despre perioada aia, luam bucățica și o alăturam celorlalte, doar-doar să înțeleg de ce muriseră oamenii pentru libertate, când toți oamenii se nășteau liberi. Asta era mai tot ce știam despre revoluție și o reținusem mecanic, ca pe Tatăl nostru, conform devizei „mai vezi tu când crești”. Sunt născută pe final de martie 1990, deci la revoluție eram bine-mersi încă în burtă, așteptam să-mi vină rândul. Pe 27 decembrie, după ce se mai liniștiseră apele, ai mei aniversau vreo 14 ani de când se căsătoriseră. Au auzit o împușcătură și s-au aruncat pe jos în sufragerie. Doi oameni în toată firea și un nenăscut la adăpostul covorului roșu, vascularizat cu arabescuri, în pântecul apartamentului de la etajul 7. S-au gândit că se trage și au stat o vreme așa, până când mama i-a amintit tatei că revoluția nu avea cum să ia liftul până la etajul 7. 

 

Tata reușise să facă rost de o sticlă de așa-zisă șampanie. Au ținut-o la fezandat în debara câteva luni până când au desfăcut-o. Era pe masa din bucătărie când dopul s-a răzvrătit și a bubuit a libertate. Uitaseră până și asta, ca dovadă că zilele acelea ale eliberării fuseseră înspăimântătoare. Își aminteau pățania la fiecare aniversare de-ale lor, o tot povesteau și o glazurau cu detalii menite să o facă mai amuzantă, dar știam toți că nu e așa, ca dracul era mai negru de fapt.

 

Ei s-au născut de două ori, o dată în comunism și o dată pe covorul din sufragerie, eu doar odată cu democrația. (Laura Ionescu, copywriter)

 

Soldatul

În 1989, noi încă locuiam cu chirie lângă Gara de Nord. Ministerul Transporturilor era peste drum de noi, iar traseul obișnuit al mamei mele era pe Dinicu Golescu și, implicit, prin fața clădirii Ministerului. Contextul Revoluției permisese rapid pătrunderea a tot felul de zvonuri sumbre și pripite - de pildă, ideea că existau teroriști pregătiți să tragă asupra civililor, deși nimeni nu știa cine ar fi acești indivizi. Altfel, puțin afectate de desfășurarea Revoluției, treburile zilnice ale oamenilor își urmau cursul firesc, deci undeva înainte de Crăciun, pe 22-23 decembrie, mama trecea prin fața Ministerului. În dreptul instituției, la post, păzea mereu câte un soldat în termen, cu o pușcă pe umăr. În ziua cu pricina, paznic era un soldat tânăr, un puști zgribulit și speriat, care a abordat-o pe mama și a rugat-o să se apropie de el - doamnă, n-ați putea să vă dați dumneavoastră mai în spate și să vă uitați la acoperiș, să vedeți dacă sunt teroriști? Că eu n-am voie să părăsesc postul. Când am auzit inițial povestea asta de la mama, prima mea reacție a fost un amestesc de amuzament și uimire - am râs de soldat, de teama sa nefondată, de credulitatea și de, tind să cred, nepregătirea și nepotrivirea cu poziția în care se afla. Și acum îi traduc la fel comportamentul, doar că mai degrabă mi se pune un gol în stomac. (Ioana Moraru)

 

Revoluția TV

Cum a fost să cresc în anii ’90. Primul impuls? Să spun că a fost greu. Al doilea? Să clarific printr-o metaforă. În final, aleg să vorbesc despre trecerea de la televizor alb-negru la color și o casetă importată cu desene animate printre care Rambo - Forța Libertății (mai târziu numele motanului din copilărie). Trecerea de la antena colectivă la cablu cu tot cu Fox Kids și HBO. Anii ’90 au fost descoperirea unei lumi întregi prin televiziune, formarea viselor despre o lume cu totul altfel către care ne putem îndrepta. Ajuns în Vest în 2010 și un pic, parcă parcă și ei mai au de lucru ca să ajunga acolo. (Vlad Giulvezan, masterand Creative Writing, University of Dundee)

 

Viața fără revoluție

Revoluția a fost pentru mine cam ca parabenii: toată lumea se înfioară la auzul cuvântului, dar nimeni nu știe exact ce înseamnă. Despre evenimentele din `89 am rămas cu nu multe informații. Cuvintele cheie sunt Timișoara, București, dizidență, împușcături. Undeva printre se strecoară și Ceaușescu. Cred că ce s-a vorbit mult a fost prost și cred că s-a omis esențialul. Cred că e un volum de informații care ne preocupă în mare parte numai în luna decembrie, așa cum nu se duce nimeni în luna iulie să doneze haine unui adăpost. Sau poate așa tratez eu când mi se pare că adevărul este rezervat unei găști restrânse de indivizi, iar noi, restul, ne jucăm cu ghinde. E un Monopoly level expert, departe de Facebook și net. Ne rezervăm vreodată timp să vorbim și despre alte momente istorice, atunci când se marchează o perioadă sau vreo buclă aparent închisă? E pompos, totuși, să vorbești despre revoluție de parcă ai fi participat la ea cu păreri post-eveniment. De rămas cu ceva realmente, nu știu ce să zic, în afară de niște patternuri de gândire. 

 

Dar e simplu să-ți imaginezi cum ar fi arătat viața, dacă revoluția n-ar fi avut loc. Fără filme, cărți, călătorit, muzică - fără, să le zicem: opțiuni, mai bine de jumate din ce sunt azi nu avea cum să se construiască. Aș fi studiat cu siguranță filosofie sau psihologie, aș fi fost un om mai serios și mai plat, probabil mai puțin frustrat de conștiența opțiunilor nesfârșite pe care le am acum, venite la pachet cu anxietatea că o să se aleagă praful de mine. Poate aș fi fost crainic TV, de tipul moraliștilor care făceau reportaje sociale. Mi-ar fi plăcut să nu existe case de schimb valutar și șaormerii la fiecare colț, dar m-ar fi deprimat „stilul” arhitectural. Nu aș fi avut parte probabil de educația pe care am avut-o, dat fiind că ar fi fost șanse foarte mici să se fi mai mutat familia mea din Brăila la București, deci aici umblăm și la cercurile de prieteni. Practic, îmi este extrem de greu să îmi imaginez ce s-ar fi întâmplat de la parantezele narative marcate democratic încolo, mai ales că acest exercițiu este realizat din niște prezumții la care nu am acces real  cognitiv. Dacă nu aș fi avut acces la niciun fel de informație, probabil aș fi fost chiar parte din sistem. Dizidența ar fi fost rezervată cuiva mai responsabil și mai aventurier ca mine: eu, dacă aș fi știut din start care sunt limitele către care mă-ntind cu plapuma, și nu aș fi știut nici că există șansa să îmi aleg singură „destinul”, cum aș fi putut să îmi pun problema să fac altfel decât ce mi se zice? Dacă s-ar fi întâmplat contextual să mă aflu printre „anarhiști”, atunci m-aș fi înhăitat, probabil, și eu - care altele ar fi fost distracțiile? Oricum, măcar nu s-ar mai fi pus problema investiției în Catedrala Mântuirii Neamului, ce să zic. (Dana Berghes)

*Creditele foto nu au fost găsite. Dacă cineva cunoaște numele autorului, i-am fi recunoscători să ni-l comunice.