FOMO de Bucureşti

E trecut de 2 AM și îmi leg bicicleta de poarta Manasiei. Am plecat de la aniversarea SUB25 pentru a da o fugă să văd pe cineva în Control și m-am întors destul de repede, încât să nu ratez muzica midparty, aia pop și catchy pe care nu dansezi decât cu prietenii și despre care te minți singur că nu ai asculta-o neironic. În Manasia e ca într-un cuptor, pentru că oamenii au început să danseze pe muzica aia. O prietenă mă ia și la dans și peste picior. „Măi, FoMO, ce făceai în Control?”

Știam din liceu ce înseamnă FoMO (fear of missing out) pentru că devenise un concept destul de popular și mediatizat, însă atunci a fost prima dată când m-am asociat cu el. E vorba de o stare de anxietate bazată pe frica de a rata lucruri care se întâmplă în jurul tău și continua nevoie de a rămâne conectat. Evident, generația mea este mult mai predispusă la anxietatea asta mai mult sau mai puțin problematică din cauza rețelelor sociale, a notificărilor de la evenimentele la care ai dat interested și care bâzâie când mănânci, făcându-te să te grăbești sau să renunți la masă.

Eu sunt din Brașov (știu, ați fost acolo în vacanță și e frumos), un oraș în care nu se întâmplau prea multe în adolescența mea. O prietenă numește petrecutul timpului plângându-te că orașul tău e plictisitor și că nu ai bani de tren „complexul orașului inferior”, un nume perfect pentru ce a însemnat liceul pentru mine. Și cele mai mișto evenimente din Brașov erau mereu umbrite de notificările despre ce se întâmpla în București. Amural nu e iMapp (nici nu cred că vrea să fie), retrospectivele OWR și Anim’est nu sunt ca „navele lor mamă”, concertele psy din Bușteni nu sunt petrecerile din Control, și expozițiile noastre de artă modernă nu sunt MNAC. Mai dădeam câte o fugă de un weekend pentru a mai prinde un Chet Faker sau Parov Stelar, însă timpul era scurt, totul pe repede-nainte și cu multe telefoane de la ai mei.

Mutatul în București anul trecut a fost o gură de aer proaspăt combinat cu fum de concert și odorizant de mașină, dar, evident, complexul orașului inferior m-a lovit. În Brașov nu există o cultură a evenimentelor, nu e un concert pe care trebuie NEAPĂRAT să îl prinzi sau o proiecție once in a lifetime, așa că m-am simțit mereu cu un pas în urmă. În București nu numai că această cultură există, dar este și foarte variată. Curând am ajuns să petrec mai multe ore la cinematecă decât acasă, să ajung în spații alternative de artă care răsar și dispar odată cu sezonul, în teatre mari sau independente, să mă internez (adică să fiu intern, mă joc prost cu cuvintele) în festivaluri de film, să prind răsărituri în drum spre casă și să intru într-un fel de competiție inexistentă cu oamenii care frecventează aceleași evenimente.

was tagged in Control’s photo, was tagged in OWR’s photo, was tagged in MNAC’s photo.

Problema apare în momentul în care nu mai ai timp de tine și nu mai poți decide. Ești mai mult decât un spectator, admirator, participant, o persoană din public, însă uneori simți nevoia să te pierzi într-o mulțime și să te bucuri de ce e pe scenă, ecran, înrămat în fața ta. Alteori cauți un refugiu în singurătate, zilele alea în care nu vrei să porți blugi și rămâi în pijamale toată ziua dorind să citești. Însă citești mai puțin și verifici notificările de le evenimentele ratate. Sau cele care urmează. În orice caz, nu mai citești la fel de mult ca înainte și nu îți mai place așa mult să stai singur. E mai ușor să faci parte dintr-un public. Nu știu dacă sunt o voce a generației când spun că îmi place să am variante, dar nu îmi place să aleg. Mi-e teamă să ratez ceva. Mi-e teamă să fac alegeri greșite pentru că mereu există alte variante care ar putea fi mai bune. Sunt prea angajat în ideea de quality time și nu destul de angajat în ideea de a experimenta orice, bun sau rău. Mi-e prea frică să pierd timp și resping irațional ideea că nu am nimic de pierdut.

Din clasa a 11-a m-am pregătit pentru UNATC. Încercam să văd toate filmele din cinema și cinematecă, orice film despre care se vorbea în articole, topuri, reviste și orice recomandare de la prieteni. Am trecut de la film buff la film snob și înainte și înapoi la chestii pe care nu știu cum să le etichetez. Pot spune că încă fac același lucru, chiar dacă am intrat la facultate. Orice film din cinematecă, orice festival și orice proiecție specială e de neratat. Continui să mă provoc pe mine și nu vreau să văd un film slab pentru că în timpul ăla aș putea vedea alt film care să îmi placă. O colegă de generație, undeva la 30 de ani, mi-a spus că a avut o perioadă în care dormea așa puțin pentru a se uita la filme încât a ajuns să doarmă în metrou. Își punea o alarmă ca să fie sigură, număra câte stații sunt și știa exact cât durează. Eu mă uit la scurtmetraje în metrou, nu știu dacă asta e mai bine sau mai rău.

Am găsit multe articole pe internet despre cum să treci peste FoMO, însă nu le-am citit. De curând am acceptat că mereu va exista un spectacol/film/eveniment/ceva pe care o persoană l-a văzut și eu nu. Poate am devenit mai selectiv, însă nu știu dacă aș putea renunța la a petrece atât de mult timp în afara casei. Nu vreau să mă distanțez de haosul orașului sau de ce are de oferit, însă uneori simt nevoia să renunț și tot ce consideram important cu o oră înainte devine relativ.