Found in translation: o belgiancă la Bucureşti

În sala de spectacole a Operei din Bucureşti vreo nouă sute de oameni au feţele ascunse în întuneric. În partea dreaptă, R2 loc 24, o fată blondă îşi răsuceşte pe deget o şuviţă de păr şi o urmăreşte absorbită pe balerina care o interpretează pe Giselle. A mai văzut o dată baletul, acasă, la Bruxelles. Îşi aminteşte pe rând fiecare scenă şi, pentru o secundă, are impresia că nu mai ştie unde se află. În momentul ăla, întoarce capul în stânga, unde stă prietena ei româncă. Aceasta îi răspunde cu un zâmbet.

Marie Dussart are 21 de ani, s-a născut în Faimes, o mică localitate din partea franceză a Belgiei, şi studiază comunicare la Bruxelles. A stat în Bucureşti şase luni, într-un stagiu Erasmus la facultatea de jurnalism. Nu ştia prea multe despre România când a ales să vină aici şi nici nu şi-a gândit prea mult decizia. „E bine să-i laşi vieţii ocazia să te surprindă”, spune. Tot ce ştia era că voia ceva mai exotic, dar nu foarte departe şi că nu avea de gând să ţină cont de stereotipuri. Bucureştiul se încadra destul de bine; l-a bifat al doilea pe lista ei de opţiuni, după Istanbul (unde nu a fost admisă) şi înainte de Budapesta.

Era în aeroport, la coadă la check-in, când şi-a dat seama că habar n-avea la ce să se aştepte. Era sfârşitul lui august 2013, ai ei tocmai îşi luaseră rămas-bun şi s-a simţit dintr-odată teribil de singură. Părea complet neajutorată în aura ei de păr blond, uşor electrizabil, cu cele două valizoaie de 32 de kilograme lângă şi cu primele lacrimi de dor de casă ivite prematur pe obraji. Nimic nu putea fi mai providenţial decât cuvintele de încurajare ale tipului din spate. „Întâmplător sau nu, România venise deja la mine înainte să-mi fi luat piciorul de pe pământ belgian”, spune Marie râzând, pentru că bărbatul de treizeci şi ceva de ani, corporatist în Bruxelles, era român. Se ducea acasă, într-o vizită scurtă, şi a răspuns entuziast la amănunţitul ei interogatoriu din timpul zborului.

La aterizare, tipul era aşteptat de o verişoară care până la urmă s-a dus cu Marie în Grozăveşti, unde era cazată. Tot verişoara suna, peste trei săptămâni, la agenţii imobiliare pentru a o ajuta pe belgiancă să-şi găsească apartament.

În prima zi în Bucureşti, puţin după prânz, Marie vâslea de zor într-o barcă pe lacul Cişmigiu. La pupă şi la proră stăteau, prăpădindu-se de râs, Sam şi Adrien, un englez şi un francez bărboşi, cunoscuţi dimineaţa la întâlnirea erasmuşilor de la Universitate. Fuseseră deja să se plimbe prin centrul vechi, băuseră un ceai la Storage Room şi o bere la Hanul lui Manuc. Tot în ziua aia, Marie a cunoscut-o şi pe Aida, prima ei prietenă româncă, care avea s-o ducă de două ori acasă la ea, la Constanţa, ca să vadă marea.

Primele trei săptămâni au trecut repede. Locuia în cămin, cu o spaniolă care venea mereu de la petreceri atunci când ea se trezea, frecventa cursul aproape inutil de română de la Litere, unde i se predau sintaxă şi excepţii, dar nu şi cum se spune la pâine şi castraveţi, îi vedea în fiecare seară pe protestatarii cu Roşia Montană, făcea poze şi îşi împărţea zilele între ceaiuri cu oamenii noi pe care îi cunoştea. Tot în perioada asta, s-a suit într-o maşină închiriată cu mai mulţi erasmuşi şi au făcut un road trip până la Putna.

Marie a încercat să călătorească cât mai mult și să înțeleagă România și în afara contrastelor Bucureștiului. Au impresionat-o mănăstirile pictate din Bucovina, Brașovul și priveliștea lui spre Tâmpa, satele mici din Moldova în care s-a înțeles cu oameni care nu știau o boabă de engleză. Când a fost în Deltă, pescarul din Sulina care i-a plimbat cu barca i-a spus că este so beautiful girl. E tot ce i-a zis în engleză, deși a vorbit tot drumul.

În București i-au plăcut multe, dar poate cel mai mult apartamentul de pe Libertății în care a stat în chirie și după care o să plângă când va fi acasă. „Știu că nu e corect politic să te uiți zilnic la Casa Poporului și să-ți mai și placă, dar priveliștea asta a fost mult mai bună decât curtea interioară spre care dau ferestrele mele din Bruxelles.” S-a mutat in our super nice apartment cu englezul Sam și cu două tipe nemțoaice cu care s-a împrietenit într-un taxi pe la unu noaptea, fiind singurele care se întorceau mai repede de la o petrecere exaltată de erasmuși.

În Belgia, Marie era obișnuită cu programe stricte, cu multe chestii de făcut pentru care niciodată nu era suficient timp, cu deadline-uri stresante. Aici, cursurile pe care le avea erau puține și nici pe departe atât de solicitante ca acasă. S-a simțit mai mult ca în vacanță. Dar o vacanță în care a încercat să facă în fiecare zi altceva. Banii i-au permis-o. În afară de haine, totul era mai ieftin aici decât la Bruxelles. Spre deosebire de un erasmus român care primește bursă 500-600 euro pe lună, Marie primea doar 150, dar avea bani strânși pentru venirea aici din joburile de peste vară, plus că o mai ajutau și ai ei.

Îi plăcea să mănânce la Caru’ cu Bere (unde a descoperit ciorba în pâine și sarmalele), la Shift sau la Journey, şi să bea ceai la Charity Mercy, deasupra la Van Gogh, sau la „ceainăria cu căni imense” de lângă Shift. În zilele cu soare – preferatele ei în Bucureşti –, stătea ore în şir pe mini-pontoanele pentru pescari de pe Dâmboviţa. Soarele îi accentuează culoarea părului, şi nimic nu se compară cu felul în care se holbează românii pe stradă la o blondă naturală. Încă un lucru de care o să-i fie dor acasă.

A descoperit proiecţiile de filme în aer liber din Herăstrău şi toate spectacolele care se ţineau acolo (s-a dus de trei ori numai la reprezentaţia de iluzionism pentru copii). Şi-a dus prietenele, mama şi fratele care au vizitat-o la Ateneu, la Muzeul Ţăranului, la spectacole de dans de la WASP, la Palatul Mogoşoaia. Nu i-a lăsat pe nici unii să plece fără să le pună nişte ceramice de Horezu în bagaj.

Marie a avut la ea tot timpul cât a stat în România un carnețel în care și-a notat locurile și întâmplările faine. A lipit în el bilete de la intrări, cartele de metrou, decupaje din pliante, a făcut desene și a încojurat anumite chestii cu inimioare. Aici a scris și despre tipul căruia i-au cerut indicații pe stradă și care i-a luat în mașină ca să-i lase direct la adresa pe care o căutau, sau despre proprietara apartamentului care le aducea mereu prăjituri. „Nu știu dacă am cunoscut eu numai oamenii care trebuie, dar românii chiar m-au surprins. Mi-au oferit mai mult decât mă așteptam.”

Normal că nu a fost totul roz. De exemplu, cu piețele i-a mers cel mai rău lui Marie la București. Părul deschis şi ochii albaştri, combinat cu engleza franţuzită în care întreba (H)ow much? nu i-au adus decât oferte la suprapreţ. Altădată, când a plecat în expediţie prin Obor, un tip din spatele ei a scuipat-o pe pantaloni. Şi acum se întreabă dacă a făcut-o intenţionat sau din greşeală.

Revelionul l-a petrecut acasă, unde şi-a invitat prietenii români şi străini. A gătit o cină cu peşte cu care i-a dat pe toţi pe spate, iar la 12 noaptea au ieşit pe balcon, cu şampanie în mână şi fiecare strigând pe limba lui, ca să vadă artificiile lui Oprescu. Băuturile cu cel mai mare succes au fost pălinca adusă de un român şi şliboviţa unui ceh.

Marie crede că nimic nu e întâmplător, și cu atât mai puțin venirea ei în România: „Pentru mine, experiența asta a fost un nou punct de perspectivă. Un moment în care te oprești, respiri și îți reconsideri certitudinile. Privești din alt unghi.” Bucureștiul i-a dat ocazia să trăiască lucrurile mai puțin în grabă decât o făcea acasă și să se bucure mai mult de ele. Și-a evaluat obiceiurile, scopurile și relațiile mai de la distanță, mai în tihnă. Nu i s-a schimbat viața în șase luni de zile, dar i-a devenit mai clar ce vrea de la ea. Știe că real life nu e deloc ca Erasmusul și, într-un fel, de-abia aștepta să se întoarcă la ritmul nebun de acasă. Dar mai știe și că îi va veni să zâmbească de fiecare dată când se va gândi din nou la București.