Frica de oameni

„Gata! Vine! Până aici ne-a fost”, zbieram printre lacrimi în timp ce mă zgâiam pe geam la un bărbat care se dădea jos din mașina lui decapotabilă pe care o parcase vizavi. „O să ne omoare!”. Simțeam mâinile Cristinei, prietena mea blondă, mangâindu-mi ușor spatele și încercând să îmi facă corpul să nu mai tremure în rochița cu flori albe.

Bărbatul s-a ridicat leneș din mașină. Avea o servietă în mână și a închis ușa în spatele lui. Aproape îmi auzeam inima de cât de tare bătea, dar vorbele Cristinei că „nu o să se întâmple nimic” sau „tatăl tău se va întoarce foarte repede” îmi stricau concentrarea. Târșâindu-și picioarele, omul s-a întors cu spatele la casa mea și a pornit în cealaltă direcție. Am răsuflat ușurată, dar mi-am amintit repede că nu eram în siguranță. Putea să apară oricine şi să mă răpească în orice secundă.

Abia împlinisem 7 ani și parcă totul mergea din ce în ce mai rău. Era doar o simplă zi caldă de iunie când tata se dusese la magazin să cumpere de mâncare și mă lăsase singură. Am și acum imaginea în fața ochilor când a intrat pe ușă, iar eu am fugit și l-am luat în brațe ca și cum ar fi venit din cel mai necruțător război. Mi-am încolăcit mâinile în jurul gâtului lui și el a ridicat din buzunar, ca pe un trofeu de învingător, un ou de ciocolată, zicând pe ton ridicat: „Cine primește ciocolată că a stat singură?”. Părea vesel, chiar lipsit de griji, dar mintea lui era invadată de aceeași întrebare: Cum a ajuns unica lui fiică să aibă fobie de oameni?

Nu știu cum am ajuns așa, dar țin minte că raționamentul, frica și emoțiile mele purtau o bătălie continuă încă dinainte de a începe școala. În prima zi de grădiniță am fugit ca în fiecare dimineață, până la geamul camerei și am verificat dacă mașina părinților mai era acolo. Teama că ei ar putea fugi de acasă o furasem dintr-un film văzut când televizorul din sufragerie fusese lăsat deschis. „Perfect. Nu au plecat”, mi-am spus și m-am furișat înapoi în pat cu un zâmbet incontrolabil, deși știam că nu puteam să mai adorm. Din pat vedeam agățată de cuier, în modul magic în care o punea mama, rochița călcată și aranjată.

În fața grădiniței, am reușit să mă țin bine de gard, în timp ce vântul mă ciufulea. Nu voiam să îi dau drumul, iar tata mă trăgea de mână. Atunci am văzut copii ca mine. Nu le înțelegeam calmul. Mă uitam la ei cum se jucau pe covorul cu mașini, împrietenindu-se relaxați cu „Vrei să fim amici azi?” și nu mai auzeam nimic în jurul meu. Nu mai simțeam fierul rece al gardului, nici mâna transpirată al tatălui meu. Mi-am dat seama că eram diferită și că aveam o problemă.

Una dintre cele mai puternice amintiri e cea când pe la 6 ani plecam în vacanță și am făcut o ditamai scenă. Aeroportul era plin de oameni ce zumzăiau și își trăgeau bagajele după ei. Îmi plăcea să aud zgomotul roților care se rostogoleau pe podea. Suna a vacanță și a călătorie la mare. Întotdeauna am avut rău de înălțime și mă gândeam cu groază la mersul cu avionul. Scaunele din sala de așteptare pentru decolare erau reci ca de obicei. Analizam discret lumea care se perinda de colo-colo, iar la vederea unui copil zâmbeam ușurată. Femeile şi copiii erau pe lista mea imaginară cu persoane „bune” sau, mai bine zis, persoane care nu păreau o amenințare.

Încercam să mă conving că ei nu ar face rău unui copil din moment ce au unul. Nici de bătrâni nu mă temeam. Își trăiseră viața, de ce ar face rău ca să o strice la sfârșit? Și se mai mișcă și greu. Pot să fug și să nu mă prindă.

Un bărbat înalt, cu pielea închisă la culoare, s-a așezat lângă mine. Ținea un laptop pe genunchi și tasta rapid și concentrat. Am înghițit în sec și am știut. El va fi cel care ne va face avionul să explodeze în milioane de bucățele. Ai mei încercau să mă liniștească, iar eu încercam să îi salvez de la intrarea în avion. Lacrimile încă îmi șiroiau necontenit când tata mi-a legat centura.

Aterizarea a fost una lină și căldura turcească ne-a lovit din plin. Teroristul și-a îmbrățișat zâmbind toată familia la ieșirea din aeroport, iar eu m-am simțit așa de prost încât îmi venea să fug până la el și să îi cer iertare (de fapt, nu aș fi fugit că poate dacă mă depărtam prea tare de părinții mei și mă fura cineva). Judecam. Judecam orice om pe care îl vedeam.

Pe vremea aia, mama și tata erau cei care nu mă înțelegeau. Făceau tot posibilul să mă lase singură acasă, crezând că asta mă va ajuta. Urlam și băteam în geam în timp ce vedeam mașina pierzându-se printre copaci. Când se întorceau acasă, îmi arcuiam sprâncenele și mă încruntam. Cu șervețelul umed, mototolit în mână, mă duceam în camera mea, dar încă le ascultăm pașii pe parchet, ca să fiu sigură că nu pleacă din nou. Mă priveau cu chipuri miloase. Nu știau ce e în sufletul meu. Nici eu nu știam, dar era ceva ce îmi făcea toată ființa să tremure şi mă îndemna să mă închid într-un dulap, departe de lume și de tot ce mi-ar face rău.

Încercam din răsputeri să îmi ascund frica și să par normală. Uneori mergeam în parc cu colegii și inima voia să-mi iasă din piept de fiecare dată când treceam pe lângă un străin. Zâmbeam însă cu fața ca de porțelan și ascultam ce povesteau ceilalți. Prietena mea Cristina, o fată perfecționistă de care mă atașasem din prima zi de grădiniță, îmi era mereu alături. Mi-aduc aminte că stătea zile întregi singură acasă și o priveam ca pe cea mai curajoasă ființă pe care o întâlnisem. „Uite cum e Cristina! Cristina stă singură! Cristina merge pe stradă! Ea cum poate și tu nu?”, mă năpădeau gândurile. Încercam să am mândrie, să nu îi arăt că îmi era chiar așa de frică, dar ea mă citea prea bine.

Aveam 9 ani când, într-o seară, la masa din bucătărie unde se luau cele mai importante decizii, ai mei au hotărât că ar fi bine să văd un psiholog. Îmi plăcea să vorbesc și nu am protestat, mai ales când am aflat că psihologul era o fată de vreo 25 de ani.

În timp ce tata aștepta în camera alăturată ca să mă simt în siguranță, necunoscuta care stătea pe un scaun în fața mea, cu niște hârtii în mână, a aflat totul. Îmi plăcea să vorbesc despre experiențele mele „terifiante” și așteptam de fiecare dată reacția ei. Râdea, se speria și îmi zâmbea cu subînțeles. Cred că am fost doar de patru ori la ea în apartamentul întunecos, unde avea pe dulap o maimuță neagră de pluş la care mă uitam de fiecare dată când îi povesteam.

Psihologul nu mă judeca și asta mă făcea să îi spun din ce în ce mai mult. Nu m-a făcut să uit de frică în patru întâlniri, dar mi-a dat o idee care a funcționat și pe care am transformat-o în pasiune: scrisul. De fiecare dată când îmi veneau în gând scenarii macabre, le scriam în caietul pironit de pervaz și uitam că eram singură și îi așteptam pe ai mei să vină acasă. Descriam totul cu lejeritate: O pizzerie și doi luptători, o fată și un băiat, alergați de un ucigaș în serie; urmăriri de mașini, acțiune și sânge. Țipetele mele speriate se transformaseră în idei pentru povești, iar tremuratul, într-o unduire a stiloului pe foaie.

***

E dimineață iar stațiile metroului sunt pline de oameni pregătiți de o nouă zi obositoare. Zâmbesc când aud în căști o melodie ritmată de pe noul album al celor de la Fall Out Boy, arunc cartela de metrou la gunoi și cobor alert scările. Mă sprijin de peretele rece și privesc lumea din jur. Am 16 ani și îmi place să mă uit la persoane și să le creez în gând o poveste pornind de la o brățară pe care o au de la o posibilă persoană importantă, sau de la frizura ce pare ratată recent de o coafeză. Nu pot să zic că a fost o schimbare ca-n povești și deodată am început să ies pe stradă, iar toată lumea să mi se pară un posibil prieten. Dacă stau bine să mă gândesc, nici nu știu cum m-am eliberat de frica mea de oameni. Dar a devenit o plăcere să merg singură.

De teama de avion nu am scăpat, dar strâng din dinţi şi zbor cu condiţia ca în fiecare oraş în care aterizez să merg la cel puţin un concert. Aşa am ajuns să văd My Chemical Romance în Viena; Coldplay la Barcelona; Roger Waters cu The Wall – care m-a făcut să înţeleg muzica adevărată – în München; Foreigner, Kansas şi Journey la un festival cu mici şi bere din Elveţia; Lady Gaga şi Muse în Londra – cadoul de 16 ani.

Acum mă despart sute de kilometri de Cristina și ani lungi în care nu ne-am vorbit. Decizia bruscă a părinților ei de a muta-o cu bunicii în alt oraș ne-a făcut să plângem o oră la telefon, ca apoi viețile noastre să o ia pe căi diferite. Nu o să uit niciodată mâna mea în a ei. „Sunt aici” îi citeam pe buze, în timp ce o strângeam și mai tare de fiecare dată când privirea mea lovea ochii sticloși ai unei alte persoane. Îmi place să cred că este mândră de mine.
_

Eseu personal scris la „Atelierul de jurnalism narativ şi scriitură personală” ţinut de Ana Maria Ciobanu la Fundaţia Calea Victoriei.

Mara Popa are 16 ani şi e elevă la Liceul George Coşbuc. Ascultă muzică de toate felurile, de la Coldplay la Muse și The Killers, iar oamenii de pe stradă se uită ciudat la ea când fredonează cu voce tare. Mulţi cunoscuţi îi spun că le place cum scrie; ea știe că în viitor va face ceva ce va implica o peniță și o hârtie (sau o tastatură).