Frig, filme şi îndrăgosteală la Piatra Neamţ

Bunicii mei sunt în Piatra Neamț, așa că în ultimii optsprezece ani am avut în fiecare an drum încoace. Foarte mult timp după perioada mea de glorie din școala generală când mă știam cu toți copiii din parcul central m-am plâns că nu sunt tineri în Piatra, sau, dacă sunt, stau pitiți în cercuri restrânse la care eu clar n-am acces și probabil nici n-o să aflu că există. Și-atunci, mă întrebam eu cu disperare, cine a făcut stencilurile cu Gorillaz de lângă Școala nr.3?

Este absolut uluitor să vezi cât de tare se schimbă dinamica orașului datorită festivalului. Cred că am întâlnit zilele astea mai mulți oameni tineri decât în ultimii optsprezece ani la un loc – o amestecătură de voluntari, organizatori, localnici și oameni veniți în oraș special pentru FDP ia cu asalt străzile și le umple de energie și efervescență. Până și bunicii mei sunt uimiți că orașul a devenit, timp de patru zile, o asemenea atracție turistică. Toată lumea vorbește despre festival prin oraș – adulții din parcul central se referă la el drept „evenimentul copiilor ălora care pun filme”, doamnele de la Cinema Dacia poartă mândre tricouri cu logo-ul FDP și povestesc cui se bagă în vorbă că nepoții lor sunt și ei la proiecții, până și taximetriștii știu că „au venit niște copii în Piatra la o tabără de film”. Este ca și cum echipa asta tânără și frumoasă a festivalului pompează sânge proaspăt în inima Piatra Neamțului.

O mare parte din energia de zilele astea s-a datorat voluntarilor – de vineri seara de când am ajuns am fost luată cu asalt de disponibilitatea și prietenia lor, de felul în care radiază de fericire că se întâmplă ceva mișto și-n Piatra și modul natural în care se bagă în vorbă și strâng mâna ferm când fac cunoștință. Sunt geloasă, recunosc, pentru că pare că viața voluntarului la festival e un fel de super special upgrade la statutul spectatorului – Alex și Patricia (voluntarii mei preferați, pentru că n-am cum să nu fiu subiectivă - n.red: Alex Petrican e și la Plic, o revistă) îmi povestesc despre serile la cazarea de la ștrand, unde se culcă după patru pentru că toți de la căbănuțe stau afară într-un frig crunt și râd și pun muzică, iar a doua zi sunt totuși perfect odihniți și puși pe treabă. Îi văd la proiecții cum se comportă și mă molipsesc de starea lor de bine – își îndeplinesc îndatoririle împreună și din exterior pare că se distrează copios și când aduc baxuri de apă. Să-i observi cum zburdă între locațiile festivalului te face să-ți scrâșnești dinții de ciudă și să-ți promiți că anul viitor vei aplica și tu ca voluntar.

Pentru Filmul de Piatra IX, echipa de organizatori a fost luată cu asalt de aplicațiile voluntarilor – în aproape două luni s-au strâns două sute de formulare completate de liceeni dornici să ajute cu organizarea festivalului. Ce este absolut extraordinar este că de câteva ediții primesc pe lângă aplicațiile celor din Piatra Neamț și mesaje din țară (și nu numai): anul acesta printre voluntari s-au numărat și adolescenți din Bistrița, Republica Moldova, Pitești și București. Paula Niculescu îi știe pe organizatori de când era clasa a noua și se făcea prima ediție FDP, iar acum s-a ocupat de selectarea celor o sută de voluntari care au ajutat să se întâmple a noua ediție a festivalului – îmi spune că e copleșitor să vezi că ceea ce se întâmplă în Piatra Neamț ajunge la urechile oamenilor de peste tot din țară, pentru că e un oraș mic și nimănui din echipă nu-i vine să creadă că renumele festivalului e de talie națională. „Înseamnă că facem ceva frumos și o facem bine.”

Nu pot decât să presupun că un voluntar fericit înseamnă o întreagă rețea de prieteni mobilizată să vină la festival. Vineri seara, în timpul proiecției O noapte în Tokoriki (regia Roxana Stroe), am încercat să-mi imaginez câte astfel de rețele erau prezente – nu numai că toate scaunele puse la dispoziție de festival (și suplimentate de-a lungul serii) erau ocupate, dar alți zeci de tineri stăteau pe scări sau în picioare, împrăștiați pe întreaga suprafață a piațetei de la Curtea Domnească. „Seara asta chiar e foarte bună, chiar e lume bună care a venit la film” îmi spune Emilian (n.red: un alt voluntar) în timp ce scanează cu privirea mulțimea adunată la proiecție. Mă uit la el și-l văd cum zâmbește, zâmbetul ăla în care mândria și satisfacția se amestecă și te fac să oftezi mulțumit că ți-ai îndeplinit scopul.

Sala Cinematografului Dacia este destul de mare, poate comparabilă în număr de locuri cu alte locații din București, ceea ce este puțin ciudat gândindu-te la raportul de locuitori. Totuși, nu mi s-a părut în niciuna din zile că sala ar fi fost goală – Mădălina, voluntara care m-a avut în grijă, eu fiind în calitate de presă, spunea că proiecțiile de la cinema fiind cu bilet, fiecare vine în funcție de program și resurse financiare, dar numărul de spectatori se menține constant pe parcursul zilei și își atinge apogeul seara, la proiecțiile în aer liber. Sâmbătă seara a fost o proiecție specială a filmului Câini (regia Bogdan Mirică) în cadrul Caravanei TIFF, iar bătălia pentru locuri a fost acerbă, în ciuda frigului crâncen.

Ultima seară din festival am petrecut-o la Caiace, unde am luat parte la cea mai simplă și mai nepretențioasă festivitate de premiere de până acum – oameni zâmbind, pe pături de picnic sau pe iarbă, desculți sau în hamace forma publicul care îi înconjura într-un cerc pe cei care decernau premiile. Fără scenă, fără discursuri, fără filmulețe de making of, fără clasicul un-aplaud-pentru-sponsori-și-parteneri. Patricia, Miruna, Alex și cu mine ne-am ținut strâns de mâini și am chiuit mândri când Paul Mureșan și Sorin Tănase au câștigat premii pentru Mamă, Tată, trebuie să vă spun ceva și 40 de zile – m-am simțit mai degrabă ca la un picnic cu prietenii, pentru că nu se făcea diferența în niciun fel între organizatori, regizori sau participanți.

Despre filmul lui Paul trebuie să spun și eu ceva. M-am uitat la premiera animației lui cu sufletul la gură, și asta nu doar pentru că știam că e în sală și-mi doream enorm ca oamenii să reacționeze pozitiv la final. Mamă, Tată, trebuie să vă spun ceva este cea mai candidă și mai înduioșătoare poveste de coming out pe care am văzut-o până acum pe marele ecran. Mai mult decât pe dezvăluirea în sine, Paul se concentrează să redea caruselul emoțional prin care trece o persoană care-și descoperă sexualitatea. Încerc foarte tare să nu dau spoilere, dar n-am cum să nu spun că mi-a plăcut la nebunie cum groaza protagonistului când realizează că este atras de colegul de bancă este întruchipată printr-un lup desenat în detaliu, în contrast cu lumea oamenilor din bețe pe care o prezintă animația. Paul spune că ideea vârcolacului vine din perioada când își descoperea propria sexualitate, când prietenii încercau să-i dea de înțeles că le era frică să nu se transforme într-un „monstru” cu care ei să nu știe cum să comunice. Sunt atâtea tehnici pe care le îmbină în cele 5' 41'' cât durează animația, încât pur și simplu te lași furat de poveste, iar la final empatizezi atât de tare cu protagonistul, de parcă te-ai afla tu în locul lui.

Mi-a părut rău să plec din Piatra. La fel ca un copil mic care nu vrea să se întoarcă acasă din parc, nici eu n-am vrut să plec înapoi spre București – mi-am petrecut toată seara după acordarea premiilor încercând să mă concentrez la proiecția celor mai bune scurtmetraje de la ShortsUp, dar n-am făcut decât să mă gândesc că-mi plăceau mai mult aici, la Caiace, stând pe iarbă cu multe haine pe mine, decât atunci când le-am văzut acasă. Nu știu ce s-a întâmplat mai exact de m-am îndrăgostit atât de tare de festivalul ăsta, dar zău că merită. E făcut cu suflet și face fericiți atât de mulți oameni, încât aș vrea să fie Filmul de Piatra mereu când ajung în oraș.

***
Fotografii de Ionuț Rusu
Filmul de Piatra pe Facebook