Generaţia cu fire-n urechi

02.10.2015, 12:10
Delia Tărcăoanu
„Salut. Fac naveta spre școală și în dimineața asta, în autobuz, cineva s-a luat de mine doar pentru că aveam căștile pe cap. Asta m-a enervat la maxim, pentru că a trebuit să mi se spună că sunt antisocială. De unde mentalitatea asta și de ce? Oare problema nu e alta? Când am ajuns în clasă am avut discuții pe tema asta cu colegii mei (noi suntem liceu de muzică) și am început să scriu ce vă trimit și vouă în speranța că se poate schimba percepția asta proastă despre muzica în căști și nu numai. Merci.” 

Sunt într-un liceu de arte și acolo cică suntem învățați cum să devenim artiști. E o prostie. Cei mai mulți absolvenți se transformă în niște roboței care odată scăpați de sub aripa liceului nu știu încotro să o apuce, sar într-un conservator și se plafonează. E faină viața-n arte. Intri în școală la ora 8, din dreapta auzi o orchestră, din stânga auzi un țambal, la etaj sunt ăștia de la flaut sau câțiva care fac vocalize. Dar muzica nu se rezumă doar la faptul că liceul nostru îl auzi și de la două străzi distanță, 12h pe zi.

Am descoperit muzica în leagănul din fața casei, nu la orele de teorie muzicală. La 10 ani am primit prima pereche de căști și de atunci am început să ies seara în leagăn. Aveam 2-3 piese pe telefonul cu clăpiță și le tot puneam pe repeat. Atât. Când se întuneca, mama mă chema în casă. Era un fel de joc tâmpit, dar m-am trezit într-o noapte vara asta iar în leagăn, la optâșpe ani, cu un playlist de nșpe mii de piese. N-am dormit în noaptea aia.

În muzică nu ar trebui să existe timp. O piesă începe atunci când i-ai dat play și nu se mai termină. Ea mereu va fi acolo pentru că nu este neapărat vorba de „muzică în cântece”, este vorba de oameni și momente în cântece. E în priviri, e în haine și în mers. Ni se spune c-am început să târâim căștile după noi mai peste tot și uităm să socializăm; o altă prostie. Nu e ca și cum vom da naștere unei generații de copii cu fire-n urechi. Îți pui căștile pe cap pentru că ai crescut odată cu playlist-ul și în vârtejul ăsta nebun de afară, greu mai dai de tine; prea des te lași mâncat de alții.

M-am întâlnit la un concert rock cu un tip care nu aude din naștere și nu am putut să-mi bag în cap ideea că el este acolo. M-am dus în fața scenei, am luat o poziție de drepți, am închis ochii și am încercat să opresc sunetul. Corpul meu a devenit un sac de carne care vibra. La asta se limitează muzica pentru unii, doar un tremur. De aici încolo, senzații.

Muzica e un medicament și nu ar trebui să ne deranjeze că dă dependență. Ar trebui să pășim și să plângem pe măsura pieselor pe care le ascultăm; glasul e din noi, ni se face pielea de găină la un solo jazzy de saxofon, râdem când ascultăm percuția, nu ne mișcăm la solo-urile de chitară sau de bass și uneori nu mai respirăm dacă urmărim versurile. Peste toate astea, sărim și noi cu ale noastre și cu toate ecourile de peste tot, fețe de oameni frumoși, ceaiuri, lasere, copaci și metrouri.

Ăsta nu e un exercițiu de ascultare.

De 18 ani mă dau în același leagăn, mă culc ridicol de târziu și mă uit la zațul de cafea pus de bunică-mea la uscat pe acoperiș. Tot ce usuc eu sunt oameni și momente .

Trebuie să fie ceva mai mult decât sunet sau zgomot. Muzica nu se cere învățată, ascultată sau cântată; ea se cere simțită.

Delia e din Piatra Neamț și dă bacul la anu. E de 7 ani la o școală de arte unde studiază naiul și percuția. Iubește jazz-ul. Are 18 ani și vrea să dea la actorie.