Generaţia mea e-o statuie furioasă

Experiența în sine m-a lăsat destul de instabil, cu un zâmbet satisfăcut și victorios dar cu buza ușor mușcată - asta din cauza scepticismului meu legat de naționalismul exagerat, folclor și a multor mesaje care mi s-au părut bădărane (orice legat de mustață sau scăpatul săpunului), dar și a câtorva stângăcii ale manifestului în sine. Știam că protestam pentru ceva corect în care cred sută la sută, însă uneori simțeam că lipsa educației politice se reflectă din ecranele televizoarelor până pe străzi iar asta mă pune în clasica scenă în care băiatul vrea să facă o săritură perfectă la trambulină dar cade pe burtă și plesnește apa. Și totuși, mi se pare că tinerii reprezintă o evoluție uriașă la capitolul educație politică; nu doar că generația noastră se informează cu datele trivia despre stânga & dreapta, dar aprofundează, delimitează și se poziționează pe axa politică cu încredere în ce știu și ce cred. Respingerea noțiunii de apolitic și intoleranța la nedreptate face din noi generația care folosește cheia generației cu cheia la gât.

Am participat la proteste în două orașe, fiecare cu Piața lui: a Sfatului și a Victoriei; m-am lăsat fascinat de atmosfera făcută de miile de oameni din jurul meu, am făcut și văzut pancartele care cândva vor ajunge într-o expoziție, am descoperit cum se comunică la proteste doar prin priviri și zâmbete. După ce am reflectat puțin asupra pasului ăsta super important care m-a făcut să îmi scutur anxietatea cu fiecare săritură de grup,  am fost curios cum se văd protestele printr-un caleidoscop în care tinerii sunt oglinzi, așa că am vorbit cu adolescenți de pe întortocheata rută Cluj-Brașov-Craiova-Timișoara-Iași-Londra-Amsterdam.

Andreea Cornilă, recent clujeancă, rebelă de când se știe

Se tot vorbește de „bula” asta pe care ne-o construim fiecare, poate un alt mod de a spune „zonă de confort”, în care băgăm doar oamenii care gândesc la fel ca noi și bucățile de realitate pe care vrem să le acceptăm. Cred că singura reticență cu care am avut de-a face în ceea ce privește ieșitul la protest a fost a mea, cel puțin până marți seara, când măcar o parte din bulă a picat și după două telefoane și trei mesaje m-am trezit ocupând una din străzile principale din Cluj cu vreo zece mii de oameni scoși din casă de aceeași furie, care afară s-a transformat într-o solidaritate pe care nu mi-o puteam imagina. Dacă prima oară a fost spontan, a doua oară (joi) m-am simțit datoare să le strecor alor mei un subtil „bă, vedeți că ies la protest”, urmat de o liniște care s-a spart în „păzește-ți pielea, dar urlă și pentru noi”, al doilea triumf personal pe zilele astea, după cel din momentul în care am sărit din pat direct în stradă, după ce câteva săptămâni bune mi-am tot găsit scuze. Din sutele de pancarte pe care le-am văzut, cu mesaje mai mult sau mai puțin convenționale, de la cele care s-au strigat în fiecare zi în piețe până la idei inspirate de pop culture la care nu m-aș fi gândit în vecii vecilor (amin), preferata mea rămâne una de duminică seara, galbenă cu o mustață și un cuvânt: „biohazard”.

Andrada Băleanu, 18 ani, Craiova

Când a început toată nebunia asta eram cu ai mei, ei se uitau la știri și eu stăteam pe Facebook. Eram destul de confuză – Cum adică „de urgență”? Oamenii ăia din stradă stau degeaba acolo? Organul meu de distribuit știri a început să dea mesaje și să caute reacțiile oamenilor pe newsfeed. Prima postare am văzut-o la Bogdan Munteanu care spunea că se duce la Guvern, apoi au început să curgă toate. Șoc și groază în timp real, pe Facebook. Era clar că se adunau oamenii și în Craiova, și, ca orice mică anarhistă (contra toda autoridad, excepto mi mama!), am cerut voie. Răspuns negativ, însă a doua zi, seara, eram cu amândoi părinții la protest, după ce îi spusesem mamei că nu vreau să fiu ca ea și să spun că am văzut revoluția de la televizor, că vreau să mor cu ei de gât.

Am fost destul de dezamăgită, totuși, de răspunsul – sau mai bine zis lipsa de răspuns – din partea multor tineri din jurul meu, dar am trecut peste, că, mna, are omul chestii mai bune de făcut decât să iasă în stradă pe frig. Eu mi-am pus ciorapii pe sub blugi și am umplut un termos cu ceai, nu am luat multe persoane pe sus pentru că știam deja că prietenii mei vor fi acolo. În piață, sloganele cel mai ușor de urlat erau „PSD – Ciuma roșie” și „Demisia” dar am trecut până la urmă peste, după ce grupul nostru tot mai încercase să spună cum stă treaba cu cuvintele astea. M-am spart de râs la o pancartă cu „Până dimineață/ Rămâi fără mustață” și m-am cutremurat atunci când un bătrân a ieșit la balconul apartamentului din centru învelit în tricolor. Cel mai mult m-a impresionat numărul de oameni din Craiova; până și oltenii au o părere proastă despre olteni. De precizat este și faptul că am fost pașnici, deși cu o săptămână în urmă tata îmi spusese să ocolesc centrul din cauza „situației politice”. Creșterea cifrelor de prezență din orașul meu a demonstrat până la urmă că se poate – au ieșit din casă mai mulți craioveni decât la Revoluție. Sau, cine știe, poate noi, ăștia din Sud, așteptam doar să se mai încălzească puțin afară.

Luca Istodor, Amsterdam

Cu toate că sunt student la Harvard, în Boston (chiar și acolo s-a organizat un mini-protest, cu 10-20 dintre studenți și absolvenți), semestrul ăsta mi-l petrec în Amsterdam, într-un program de study abroad. Protestul din Olanda părea foarte liniștit când am ajuns, pe la 2. Am venit cu Amanda, prietena mea de la Harvard, căreia i-am povestit ce se întâmpla în România și care a fost de acord să scandeze cu mine. Am luat o pancartă pe care scria „noi la datorie, voi la pușcărie”, și, încet încet, lumea s-a mobilizat. Amandei i-am tradus fiecare slogan scris sau scandat, live, și a încercat și ea să le reproducă, în română. Ne-au dat foi cu imnul național, au împărțit sărățele, și un tip și o tipă au mers în mijlocul mulțimii și au început să strige mesaje anticorupție și antiguvern la un megafon. Nu am fost mulți, am fost vreo 300, și poate de asta era simpatic să ne auzim greșelile în ceea ce strigam (ne mai încurcam în sloganuri, ce să-i faci). La un moment dat, (presupusa) soție a unui bărbat mai timid din dreapta mea îi tot zicea: „dar strigă și tu ceva, fă-te util”. După puțin timp am cântat toți imnul, și el a vrut să se conformeze și să cânte și el, însă a descoperit că citea versurile de pe foaia greșită, cu Hora Unirii, pe care urma să o cântăm mai târziu.

Da, pe bune, au fost multe stângăcii de genul, dar ceea ce contează e că oamenii ăștia au venit din pasiune, că știau despre ce e vorba, și că au fost uniți pentru o cauză. Toți știam ce vrem, și voiam să contribuim, prin micul nostru protest, la mișcarea imensă din țară. Nu am apreciat notele naționaliste sau tentativele de a face hora și de a cânta cine știe ce cântece patriotice sau din folclor, că nu văd ce legătură au cu ordonanța, dar am trecut peste asta și am luptat toți pentru cauza noastră, și asta a fost cel mai important. Cumva, m-am simțit bine-primit la protest, ca și cum eram parte dintr-un fel de familie temporară.

Ligia Prodan, Iași

Dacă la protestul de la Colectiv am fost în jur de 1.000 de oameni, de data asta Piața Unirii a devenit neîncăpătoare, fiind prezenți peste 30.000 de oameni, un număr mult peste așteptările mele, pentru că niciodată n-am mai văzut atâta unitate și mobilizare din partea Iașului. La școală auzeai pe holuri „Ce faci? Ne vedem deseară în Unirii? Hai să-ți arăt ce idee de pancartă am” și nu mă așteptam să văd atâția cunoscuți la protest. În prima seară m-am întâlnit cu profa de franceză din generală, o bătrânică tare simpatică, care s-a înduioșat toată când și-a văzut unul dintre foștii elevi acolo. La scurt timp după începerea protestelor, primarul Iașului a avut o intervenție de un minut în care cerea retragerea ordonanței și demisia lui Iordache, deși face și el parte din PSD. Toată lumea s-a mirat când a auzit declarația asta, știrea ajungând până și în presa străină, iar peste noapte primarul a devenit eroul Iașului, lumea supranumindu-l „Chirica Mondialu’ ” sau „poneiul Bahluiului”.

Într-o seară mi-am făcut propria pancartă cu textul: „De Sf. Valentin/Nu Vreau Trandafiri” + sigla PSD dedesubt. A avut un reach destul de mare pe Facebook & Instagram, am făcut toată piața să râdă, iar reacțiile au fost diverse, de la „Bahaha, ce tare e asta!” la „Vrei să fii iubita mea? Îți iau lalele”. Părinților mei le-a plăcut așa de mult pancarta, încât duminică seară, când au fost și ei liberi, mi-au zis „Hai, că pancarta ta e deja în mașină și ne-am îmbrăcat gros. Mergem la protest?”. Dacă cetățenii ar fi la fel de uniți și când vine vorba de problemele locale, probabil Iașul ar fi un oraș mai bun din multe puncte de vedere.

Manuel Cazac, student la Londra de un semestru

Marți seara, vorbeam cu prietena mea care e la București și am văzut pe net că s-a dat ordonanța. Ne-am enervat amândoi, am început să intrăm pe site-uri de știri, să trimitem mesaje altor prieteni („Băi, voi ați văzut ce-au făcut ăștia?”). Miercuri dimineață m-am dus la facultate și m-am întâlnit cu câțiva prieteni din Societatea Românilor de la UCL. Unul din ei văzuse că s-a anunțat un protest la ambasadă. Eram nervoși, am dat particip (și chiar ne-am dus, eram vreo 20).

Înainte să plec la protest m-a sunat maică-mea. I-am zis că încă sunt la cursuri și că la 5 vreau să merg la ambasadă. „Se protestează și în Londra?... super tare, toți în stradă, aia merită.” O întreb care e starea acasă în Brașov, ce zic prietenii ei. Îmi zice scurt (și foarte nervoasă) că e la volan, merge acasă să mănânce și pleacă și ea în centru; tot la protest. Îl sun pe tata, îmi zice și el că a văzut prin presa germană că la București se protestează. „Du-te, ai grijă. Dacă e protest, du-te, așa merită.” Nu-i mai văzusem pe ai mei așa supărați pe guvern. Mi-am zis că-i semn bun.

La ambasadă erau vreo 300 de oameni. Cineva sunase poliția londoneză să anunțe protestul. Oamenii ne-au dat ok-ul, ne-au spus că e dreptul nostru și că o să trimită doi ofițeri să se asigure că totul merge bine. N-au fost probleme, lumea a înțeles instrucțiunile MET-ului și le-a respectat. Era frustrare în aer, dar simțeai că nu ești legat de mâini și de picioare. Nu eram prea mulți, am început să vorbim unii cu alții. Am ieșit pentru că e prea mult și pentru că știm că se poate și altfel. Pe la 9, cineva cu o portavoce ne-a spus că ne vedem și în zilele următoare.

Când am ajuns la ambasadă duminică seara, un prieten scrisese pe o pancartă „You just unleashed the Kraken”. Erau mai mult de 1000 de oameni – mulți studenți, mulți părinți, mulți copii, mulți oameni trecuți de 50, chiar și câini („I smell coruption all the way from London”). Au venit și câțiva polonezi, câțiva britanici („United against coruption”). Duminică nu mai era frustrare. Era o îndârjire cruntă („Ne pasă de cei de acasă!”, „Londra e cu voi!”). Am cântat imnul de 16 ori în 5 zile. M-am simțit mai român decât de ziua națională. Oamenii care au protestat la Londra știau un singur lucru: ăia de la Palatul Victoria credeau că dormim. Păcat că Londra are alt fus orar. Noi nu dormeam.

Vorbeam la telefon cu prietenii de acasă (București, Brașov, Cluj), eram mulți în stradă și ne-am prins că suntem adulți și că nu mai putem să dăm vina pe ai noștri dacă ceva nu ne merge cum vrem. De-aia eram în stradă, ca să ne meargă cum vrem. Și pentru că suntem niște adulți responsabili. Și pentru că prea mult ni s-a zis că suntem generația de la care toți au așteptări. Ne-am ridicat la așteptările alea? Sau vă așteptați să nu facem nimic?

Antonia Bona, liceană din Brașov

Cred că n-am înțeles ce înseamnă protestele din Brașov decât în ziua în care nu am mers la unul.

Am crezut, din experiența din zilele trecute, că protestele se rezumă la a lupta împotriva OUG 13 cu alți „golani plătiți de Soroș și manipulați de multinaționale și Iohannis”. Cu golanii ăștia formați din doamne care-au fost la Revoluția din '89 și care, cu lacrimi în ochi, ne povesteau nouă, copiilor revoluționari care au ieșit din comfort zone-ul lor pentru dreptate, că nu e vorba doar de ordonanțe și hoție, e vorba de niște principii care ne definesc ca oameni. Cu golanii-profesori care reușesc să fie exemple ca oameni, nu numai ca profesori, cu golanii-părinți care își scot copiii-golani și le dau gecilor lor uriașe să nu înghețe, încălzindu-se pe ritmul „Cine nu sare, nu vrea schimbare”. Cu golancele-femei care le dau flori jandarmilor. Cu golanii-bărbați care își cer scuze că te calcă pe picior sau care pun „My heart will go on” la portavoce.

Și-am mai crezut că importante sunt pancartele cu cătușe kinky pentru Dragnea sau cu el fiind „my precious” pentru Smeagol, sau ălea cu mesaje cu substrat („Fu-2-10-gură, nea Liviu” ) și chiar cele cu principiile democratice esențiale pe care Ciordache și tovarășul Dragnea le-au uitat, adică democrație=puterea poporului sau „hoții stau în pușcărie”.

Dar azi, stând în casă, mi-am dat seama că e mai mult de atât. Mai mult și decât că părinții încep să-și creadă copiii, cum a fost în cazul meu, și renunță la Antena 3 sau România TV. Mai mult și decât supărarea anumitor prieteni că nu-i lasă părinții la protest și chiar mai mult decât dorința de a face parte din ceva mai măreț ca tine, ceva istoric. Și cel mai important, mi-am dat seama că articolul nu e despre frustrarea că azi nu merg la protest și nici strict despre cum arată un protest și ce se întâmplă în cadrul lui.

E vorba de sentimentele cu care se alimentează mii și mii de oameni care mărșăluiesc la unison. Ălea de umanitate, de dreptate și de putere izvorâtă din niște principii clare pe care le-am pierdut odată cu PC...um, PSD-ul. Dar cel mai important în legătură cu protestele astea: băi, mi s-a rupt inima în două că, în loc să ies să-mi zbier frustrarea și să simt protestul prin vene, am stat ca proasta-n casă să scriu despre el.

Anca Cionca, timișoreancă de 17 ani

Tatăl meu tocmai se întorsese din București și mi-a povestit despre atmosfera din Piața Victoriei, spunându-mi că i-a amintit de clipele trăite la revoluție. În acel moment m-am hotărât că vreau să trăiesc și eu lucruri care pentru mine erau povești până atunci. De la o zi la alta, în Piața Operei erau din ce în ce mai mulți oameni. Pancartele dădeau p-afară de originalitate, una mega-tare a fost o poză cu Dragnea cu sigla Pornhub și mesajul „Rich white man f*cks the entire country at once”. În balconul Operei au fost puse boxe pentru oamenii care au venit cu chitare. O tipă mișto l-a făcut pe Grindeanu personaj de baladă, cântec ce a răsunat în fiecare seară de protest în piață, devenind viral. Cu toată presiunea din jur, ne-am simțit în siguranță datorită jandarmilor care și-au făcut treaba impecabil și a mașinilor de poliție care ne-au flancat la marșurile de pe străzi.

În schimb, generation gap-ul s-a reconfirmat: am impresia că multe persoane mai în vârstă nu au înțeles scopul acestui protest. Singurele persoane care s-au arătat sceptice în legătură cu protestul au fost bunicii mei, ei știind de pe vremea lor că orice protest se termină nasol. Nu mi-au comentat oricum la fel de mult cât le-au comentat alor mei. Părinții mei au fost totally cool about it și și-au asumat faptul că bunicii mei i-au numit iresponsabili. O bătrânică din troleu, văzându-mă cu pancarta pe care scria bolduit „Pentru-al țării viitor, Liviu Dragnea scriitor”, mi-a zis cu ironie că ne-am găsit noi acum să schimbăm treburile prin țară. Pancartele le-am făcut împreună cu sora mea de 11 ani care, după ce i-am explicat de ce se protestează, a fost foarte indignată și a zis că trebuie să meargă să vorbească cu guvernul. Sunt foarte norocoasă să am așa prieteni faini, pentru că am fost pe aceeași lungime de undă, în timp ce în școală lumea n-a dat doi bani pe protest, având lucruri mai practice de făcut decât statul în frig și urlatul la Operă. M-am simțit foarte mândră să particip la primul meu protest de o asemenea amploare (am mai fost și la protestele legate de Roșia Montană), dar acum chiar am simțit că putem schimba ceva, datorită vibe-ului dintre noi.