Girls Girls Girls: 13 trupe

The Chordettes

Îmbrăcate și coafate la fel, The Chordettes cel mai probabil mergeau pe stradă în sincron, arătând ca un balaur dat cu ruj, excesiv de sclipitor, zâmbitor, stilizat cu volane, bucle, și tot ce se mai purta prin ’50. Nu m-ar mira să aflu că după fiecare concert ademeneau un fan tinerel și entuziasmat până în castelul lor de cleștar și îi cântau Mr. Sandman până dimineață. Dar în spatele țopăiturilor fetelor-balaur, e o melancolie dubioasă, pe care nu știi cum s-o prinzi; de-aia am și bocit și m-am și hlizit pe melodiile lor. Iar când mă uit la clipurile gri, care au ca nucleu luminos zâmbetele lor imperturbabile, brusc toate versurile capătă sens invers, adică maniacal, suicidar, depresiv. Pe scurt, fetele astea sunt ca acadelele alea care în mijloc au un praf de lămâie înecăcios, care în cel mai bun caz te oprește din respirat câteva secunde. Just like a lightining from the sky / He loves to kiss me till I can’t see straight / Gee, my lollipop is great. – Teona Galgoţiu

En Vogue

Sunt formația de gagici cu cel mai mare număr de premii MTV VMA la activ, bașca o poală de Grammy-uri, premii Soul Train, ș.a.m.d.. Au în genom mai mult de jumătate de secol de soul și funk și R&B, cu vulpițe sixties gen The Ronettes înaintea lor, iar după ele cu voci cu misiune și flow (Lauryn Hill) și domnișoare iconice fără nume de familie (Aaliyah, Rihanna, Beyonce).

Dar și fără să te uiți la istorie și influență, n-ai cum să nu vezi că En Vogue erau perfecte. Nu atunci, pe vremea lor. Sunt perfecte și azi, de oriunde le-ai apuca. Patru voci perfect armonizate, patru zone diferite de sleek și sofisticare, patru femei – că nu știu cum să le spun altfel. Fiecare clip de-al lor e un eșantion complet de sexi-cool din epocă. Meșe, păr creponat, bustiere de piele, abdomene sculptate, mișcări coordonate de șold, satin negru, strassuri. Tot ce-au dat anii ’90 mai bine pe zona de acareturi femeiești. Din motivul ăsta, cât și din multe altele, Don’t Let Go (Love) (aia cu love makin’/ heart breakin’/ soul shakin’) rămâne melodia perfectă de dansat singură acasă, în chiloți și cămașă furată de la el din dulap, în orice noapte în care-ai fi sperat să fii la altcineva acasă.

Le Tigre

Dacă te pune dracu’ să te-apuci de ascultat Le Tigre, ar fi bine să știi chestii. Să știi cine e Yayoi Kusama. Cine-au fost Cassavetes și Mark Rothko. De ce e Yoko Ono relevantă în istoria artei cu vână sociopolitică din ultimele decenii. Sau măcar să vezi The Itty Bitty Titty Committee. Să citești un pic despre Shulamith Firestone, influența principală asupra albumului de debut Le Tigre, și o tipă care a prevăzut fertilizarea in vitro în anii ’70, a scris despre dialectica sexului din perspectivă feminină și a sfârșit razna prin spitale.

Băi, sau, știi ceva? Lasă astea, n-ai nevoie. Arde-ți-o cum vrei, Le Tigre asta ar vrea. Roz neon, colaj, ochelari supra-dimensionați, tatuaje old-school, rap de gagici albe. Peaches? Cibo Matto? Chicks on Speed? Aia-i zona: electroclash, falsetto, lo-fi, ceva furie, multă caterincă. De cine, de ce? De orice. De pretenții și figuri, de „kitsch” și „hipstereală”, de categorii și etichete. Post-punk, dancy-dancy, who took the Bomp from the Bomp-a-lomp-a-lomp? who took the Ram from the Rama-lama-ding-dong?

Riot grrrls

Formațiile de tipe par să existe între două extreme: alea fabricate de niște domni cu burți pe sub costum, și alea care se pișă pe tot ce-nseamnă categoria cealaltă. Poate că știi, poate că nu, gagicile din categoria 2 și-au inventat prin anii ’90 propriul gen muzical. Când lumea se dădea de ceasul morții, ba că punk’s not dead!, ba că „hai, coae, mă lași...”, prin Portland, Olympia și Seattle niște fete, ca proastele, se supărau punk. Pe bune și pe tot. Și așa a apărut riot grrrl, anti-sexism și homofobie, din bocanci, din Lydia Lunch, din Siouxsie Sioux, și nu numai. Există formații pe care merită să le asculți fie și doar pentru nume: 7 Year Bitch, Bikini Kill sau The Butchies. Există queercore (Team Dresch, L7). Există și-o trupă riot grrrl folk (Tattle Tale, aproape simfonice, cu violoncel în melodii). Gagicile riot grrrl cântă și urlă despre queer theory, despre feminism de valul al treilea. Ca proastele.

Dacă nu știi de unde să începi, ia-o de la Sleater-Kinney, mai ales dacă ai ascultat Pearl Jam sau Sonic Youth și ți-a plăcut. Sunt trei gagici care arată, așa, normal. Sunt dovada vie că-s puține lucruri mai sexi pe lume decât tipele care bat la tobe și decât solistele cu gura mare. Da, sunt supărate. Pe tradiționalism, război, corporații, și pe-ăia care zic că nu mai există misoginism, să ne mai lase pizdele astea cu feminismul lor penal. Dar nu-s atât de supărate încât să uite să facă muzică. – Ioana Pelehatăi

Salt-n-Pepa

Treaba stătea cam așa. Ginul tonic era 80 de mii, aveam la noi fiecare cam 100, pentru că eram la liceu și părinții știau că sucul e ieftin prin oraș. După ce ne răsfățam cu 250 ml de amăreală (niciodată de atunci nu a mai durat un long drink atât de mult), strângeam mărunții rămași și ne mai luam o bere pe care o poșteam în trei. Sâmbătă seara, în Terminus, cocleala era maximă, luminile pornografice și pielea la vedere.

Melodia căreia nu-i rezistam niciodată, care ne făcea să ne băgăm una într-alta ca animalele-n haită în mijlocul ringului și să facem abstracție ostentativ de restul începea mereu șoptit. Ah, push it. Push it good. Cât de pizdoase erau gagicile alea cu vocile lor de #idontgiveafuck, cât de bine le ziceau ele despre cum e să te simți bine, să fii nasty, sassy și badass într-o lume în care tipii sunt condamnați să băloșească pe tine. Cât de frumoși se anunțau anii 20 ai vieții noastre, când urma s-avem bani cât să facem baie-n gin tonic și mai ales, să nu ne pese, să continuăm să push it, push it, push it real good. Salt-n-Pepa, bitches, mulțumiri eterne. De la voi am învățat how to become number one in a hot party show. – Karin Budrugeac

Destiny's Child

Texas. Survivor. Girl power. Sexy girl power, nu dintre cele de tip nu ne epilăm pe picioare girl power. Michelle, Kelly și Beyoncé. Costume cu talie înaltă și platforme. Cargo. Feminism bootylicious. Atmosfera din Fresh Prince of Bel Air. Deh, alea erau vremurile, telefoanele aveau antenă și în România se zicea peco în loc de benzinărie.

Deadly Venoms

1997. Strictly female rappers. Toate cu experiență anterioară în această zonă. Toate cu o greutate care să le permită să fie badass, nu ca niște diletante. Piesă cu Ol' Dirty Bastard, Method Man, GZA, K.G.B. Au un clip foarte intimidant-wannabe într-o pădure, pe stilul ăla - o mașină și diverse tipuri de căciulițe. It's show time, watch me end bitches career - ăsta era feelingul personal de rapper care, se pare, a traversat și la tabăra feminină. Un swag retro aproape, în care baza versurilor era minim o greșeală de exprimare și un fel de voi sunteți varză, noi suntem marfă. Cine știa că peste aproximativ 15 ani apărea Nicki Minaj cu all these bitches is my sons?

Tic Tac Toe

Tic Tac Toe sunt iconuri hip-hop care au reușit să ștanțeze o notă feminină aproape înspre pop. Gagicile sunt nemțoaice, dar datorită promovării bune am auzit eu de ele în clasa a șaptea sau pe acolo, 13-14 ani. Aveau o piesă mai baladăish despre Melanie, care a murit de supradoză la 21 ani. Piesa aia era așa convingătoare, țin minte că mă înduioșa mereu până la compasiune. Cea mai tare însă rămânea Ich Find Dich Scheisse, care era o înșiruire de „laude” - traducere foarte liberă: „mi se pare că ești de căcat”. Iau la mișto un șmecheraș. Ce altceva îți poți dori de la fetele astea care se pare că s-au găsit la un festival de hip-hop? – Dana Bergheș

t.A.T.u

Suntem în 2001. Andrei Gheorghe are 13,14 la Pro Fm. Ne bagă pe gât două puștoaice din Rusia. „Nu ne vor prinde”, cică, pentru că ele fug de societate. Sunt două minore, lesbiene și scandaloase. Durează foarte puțin până intră în heavy-rotation. Apare videoclipul în care se sărută, publicul ovaționează, leșină, se excită în secret. Apare albumul, variantă rusă, variantă engleză. Le cumpăr, le tocesc în câteva luni. Sunt atât de hardcore fetele astea. Mă hotărăsc să învăț rusă. O pun pe bunică-mea să-mi traducă versurile. Din când în când, mai sare cuvinte, pe motiv că „nu înțelege”. Aflu abia mult mai târziu că treburile alea pe care nu le „înțelegea” nu erau pentru copii de 12 ani. Vin și în România, acaparez televizorul entuziasmată, le văd în direct la TVR1. Am postere. Mă tund ca Iulia. Aproape mă gândesc să port și fustă. Îmi trece repede. Dar versurile. Versurile încă le știu. – Larisa Baltă

Atomic Kitten

Blue erau cerul pentru prietena cea mai bună, cea mai mare fană a lui Lee Ryan – deși să fim serioși, Simon era singurul rezonabil –, care, cum se întâmplă în situații de-astea, devenise obsedată și de iubita lui. Iubita era Lee-z din Atomic Kitten, deci în unele după-amieze cu fetele se râdea solidar atât pe One Love, cât și pe The Tide Is High, perfect împreunabile ca gusturile dintr-o piña colada. Uneori, vremurile alea par ale altcuiva, dar ajunge să-mi dai play la Last Goodbye și știu lecția, de la Ain't no headlights on the road tonight la But you're never gonna see me cry the last goodbye. În fond, suntem (și) suma lucrurilor pe care le preluăm de la oamenii cu care ne trecem viața, că sunt ele lălăielile unor englezoaice cvasiidentice, o nuvelă de Pynchon sau o mononucleoză. – Gabriela Pițurlea

Sugababes

Da, e un pic penibil, dar doar un pic. Pentru că se întâmpla în 2000, când încă eram binecuvântați cu MTV Europe şi pentru că semănau un pic cu o variantă rebelă de-a jocurilor UNICEF, cu rase variate de copii jucându-se fericiți sub soare. Astea mici erau doar trei united colors of, respectiv o roşcată dezabuzată, o negresă glossy şi un soi de asiatică, Mutya, de departe cea mai şmecheră, iar primul lor hit, Overload, îl ascult şi acum fără să intre la categoria grea de guilty pleasures. Cumva faptul că sunt britanice şi aveau atitudinea pre-Lilly Allen m-a făcut să le înghit, nu fără plăcere, şi melodiile mai de iubire/despărțire/neruşinari de agățat (că veni vorba, Stronger rămâne melodie numai bună de trecut peste cu tupeu, sunete subacvatice şi dansuri de cartier). Şi, să nu uităm de comboul letal de sărbători: soundtrack + vizionare de Love Actually.

Extra:

The Shangri-Las rămâne cel mai frumos nume de trupă de fete, cu cea mai simplă şi lacrimogenă melodie de sfârşit de iubiri şi de ani ‘60 cu fete cuminți, fugite de acasă. – Emilia Barbu

All Saints

Spice Girls erau prea ţără, Sugababes au decăzut când am aflat că Mutya şi-a făcut implant la buci (punctul focal al trupei, really), iar Girls Aloud au apărut prea târziu. Momentul memorabil? Stau în faţa TV-ului cu amicul Silviu, confrate de Heroes şi de câte-un porno, care-o dă, perplex: „În viaţa mea n-am mai văzut aşa ţâţe!”. Posesoarea – Melanie, iar clipul cu pricina – Never Ever.

Deci Melanie, Shaznay, Nicole şi Natalie. Care să fie, că bune sunt toate? Totuşi, Melanie e the obvious choice (vocea, gura), Shaznay are prea mult nănău, Nicky e târfet (hellooo, Robbie Williams?), aşa că Natalie. Păpuşe, nas ascuţit, dinţi strâmbi, privire ambivalentă, blame Canada. Gen, mişto.

Pe lângă că arătau bine, le mai şi ziceau bine fetele, că am văzut un acapella bine rău. Le-am iertat penalul Under the Bridge şi am văzut şi The Beach, pentru că Pure Shores, adică mă mai şi scoteau din casă. Însă bottom line e ăsta: când nu fuţi, nimic nu bate nişte bunoace care-ţi spun pe faţă că e OK să te sune doar ca să le fuţi. – Sebastian Ispas