Goth, dar de dansat: O. Children

O. Children au adunat o mulţime de oameni la Control Day Out 2, la începutul lui iunie, şi o bună parte dintre ei s-au întors să îi vadă sâmbătă seara în noul Control. Am stat de vorbă înainte de concert cu Tobi (24) şi Gauthier Ajarrista (23), chitaristul trupei, despre goth, capcanele etichetărilor şi o poveste complicată în care sunt implicaţi Tobi, poliţia de frontieră, o celulă de închisoare şi doi ani de prizonierat în Anglia. Deznodământul fericit se întâmplă chiar când norii încep să se adune şi vântul să se înteţească, într-o seară de vară cu un magnetism ciudat la Arenele Romane.

Hei, azi v-aţi întors de la Cluj, după concertul din Gambrinos Pub. Cum a fost acolo? Aţi scris pe pagina voastră de Facebook că lumea voastră nu o să mai fie la fel.
Tobi: A fost atâââât de tare. Toată lumea e atât de cool. N-a fost doar aşa, o chestie de moment. De ceva vreme sunt într-o dispoziţie existenţialo-emoţională şi tot ce mi se întâmplă mă loveşte din plin. Aşa a fost şi la Cluj.

Un soi de dispoziţie de turneu?
T: Aşa ceva. Când eşti pe drumuri o vreme începi să îţi dai seama că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel.

Drumurile voastre prin Europa au început cu Control Day Out. Cum v-aţi simţit acolo?
T: Eu, unul, nu ştiam la ce să mă aştept înainte de concertul de la Bucureşti, pentru că nu mai ieşisem din Anglia de ani de zile. Când am ajuns aici mi s-a părut atât de tare. Le spuneam tuturor c-aş vrea să mă mut aici. Toată lumea e super amabilă. (Şoferii sunt puţin nebuni, însă.) Publicul e atât de tare. La Arene m-am gândit că a fost, poate, o întâmplare norocoasă. Urma să cânte Woodkid şi m-am gândit că toţi oamenii ăia veniseră pentru el. Însă la Cluj a fost exact la fel.

Cred că a început să plouă imediat după ce aţi cântat voi.
T: N-o să uit niciodată. Mai aveam câteva piese, se adunaseră deja norii şi bătea vântul foarte tare.
G: Ne-au trecut pe toţi fiorii, atunci. A fost super frumos.

Povestiţi-mi puţin despre începuturile voastre. Cum aţi ajuns să faceţi muzică în Londra?
T: Eu am crescut în California şi am venit aici [în UK] la şapte ani împreună cu tatăl meu, care trebuia să îşi schimbe jobul. Pe mine m-a dat la o şcoală hippie-budistă. Când se întâmpla să faci ceva nasol, acolo - şi mie mi se întâmpla destul de des - aveai de ales între trei pedepse. Puteai să scrii încontinuu, „nu am să mai fac chestia asta”, să lustruieşti tot felul de chestii, sau să faci ore extra la şcoala de muzică. Serios, nu părea să aibă niciun sens; fireşte că am ales să mă duc la muzică. Erau o grămadă de chestii care mi-au picat pe mâini atunci: tobe, trompete, digeridoos. Azi nu mă descurc extraordinar la nimic în particular, dar ştiu să cânt puţin la toate. La cinşpe ani m-am lăsat de şcoală şi tatăl meu a trebuit să se întoarcă în California. Eu m-am hotărât să rămân.
G: Eu am studiat pianul când eram foarte mic, m-a forţat maică-mea. Îmi tot spunea c-o să-i mulţumesc mai târziu. Mai târziu tatăl meu mi-a cumpărat un set de tobe şi am început să cânt într-o trupă, în Bordeaux, unde am crescut. Mi s-a părut mişto dinamica asta de trupă. La optişpe ani mă apucasem şi de chitară şi nu voiam să merg la facultate în Paris. Petrecusem deja un timp în Anglia, aici toată lumea cânta sau ştia pe cineva într-o trupă. Apoi, nişte amici francezi care studiau în Londra mi-au spus că aş putea să intru uşor la o facultate, dacă aveam rezultate bune. Puţin mai târziu am intrat la King’s College.Voiam să studiez şi voiam să-mi găsesc o trupă, şi asta am şi făcut.

Ce ascultaţi pe-atunci?
T: Eu eram un puşti grunge, ascultam Sonic Youth, Nirvana, Skinny Puppy. Queens of the Stone Age sunt primii pe lista influenţelor personale. Kings, Joy Division, orice îmi pica pe mâini. Eram pur şi simplu foarte interesat de muzică. Apoi au fost nişte party-uri în UK, Frog Parties, unde se ascultau toate hiturile indie- The Libertines, The Strokes, toate chestiile astea.
G: Eu eram un puşti indie, super-fan Interpol. În UK e ok, genul ăsta de puşti se pierde în peisaj, însă în Franţa eram singurul din şcoală. Era cumva frustrant acasă. Oamenii erau fie experţi în muzică, într-o manieră foarte sofisticată, nu doar indie, fie ascultau doar porcării. Era greu să găsesc pe cineva cu care să fiu pe aceeaşi lungime de undă.

Aveţi o istorie interesantă a numelor. Oamenii sunt curioşi să asculte o trupă care se numeşte la fel ca piesa Nick Cave & Bad Seeds. Alţii vă plac înainte să vă asculte doar pentru că la un moment dat, Tobi, tu şi Andi (tobe) aţi făcut parte dintr-o trupă care se numea Bono Must Die. Glumă sau statement?
T: A fost în parte o glumă, în parte un statement. Aveam şaişpe, şaptişpe ani şi m-am gândit, aşa, că ar fi amuzant să-mi fac o trupă care să se numească aşa.

Spune-mi cum i s-a părut lui Bono.
T: Păi, a vrut să mă dea în judecată. Am primit la un moment dat un e-mail în care ni se spunea că dacă nu renunţăm vom primi o citaţie. Ne-am folosit de nişte scuze penibile. De exemplu, era un joc, Streets of Rage, cu un personaj, Bono, pe care trebuie să-l omori. Am încercat să ne folosim de el. N-au înghiţit-o. Ne-au spus că ştiu că-i vorba despre Bono, adevăratul. S-a întâmplat în perioada în care trupa începea să aibă succes, lumea începea să audă de noi. Ne-am dat seama că devenise serioasă treaba şi am renunţat.

Apoi a fost Sex Pests.
T: Sex Pests de fapt eram eu, compunând piese, acasă. Am urcat câteva pe Myspace şi mi-a plăcut numele ăsta, cred că mi se părea amuzant. Bine, după toată povestea cu Bono, mi-am dat seama că ne trebuie altceva. O. Children a sunat pur şi simplu bine, încă e un nume bun pentru o trupă. Şi-apoi, la vremea aia ascultam toţi Nick Cave, Bad Seeds, Birthday Party.
G: Apoi a fost toată povestea aia nebună cu Harry Potter. Toată lumea ne suna să ne felicite că suntem pe soundtrack.

Cum a devenit Sex Pests o trupă?
T: Tipii care sunt acum managerii noştri au ascultat piesele pe care le urcasem pe net şi m-au întrebat care e treaba cu noi, de cât timp cântăm împreună. Şi am minţit. Le-am spus că suntem patru şi cântăm în formula asta de câteva săptămâni. Apoi am început să trimit mailuri către toţi prietenii care mai cântau la instrumente. La o petrecere la care ascultam Rage Against The Machine, la 7 dimineaţa, l-am întrebat pe Harry (bass) dacă n-ar vrea cânte în trupa asta. Pe Gauthier l-am cunoscut prin nişte prieteni comuni.
G: Eu eram în Londra doar de câteva luni. Cumva, îi cunoscusem pe toţi prietenii lui Toby, numai pe el nu. A ajuns la mine povestea asta, ne-am dat seama că ascultam cam aceleaşi chestii, aşa că m-am băgat imediat. Cu Andi am apucat să vorbesc vreo 5 minute înainte de întâlnirea cu managerul, într-o cafenea.

Toţi patru trăiţi doar din muzică acum?
T: Eu trăiesc din producţie. A fost surprinzător de bine până acum.
G: Eu îmi continui studiile, Politici Publice Internaţionale. E singurul mod în care pot să am şi trupa, în acelaşi timp. Harry e promoter. Şi un super star DJ. Organizează petreceri peste tot în Londra. Nimeni nu ştie ce face Andi. Păstrează o grămadă de lucruri doar pentru el.

După ce aţi lansat primul album peste tot lumea a scris despre voi că sunteţi neo-goth, dark, gloom rock. Voi aţi spus, la un moment dat, că sunteţi o trupă de pop. Glumă, statement?
T: E prea la îndemână să pui problema aşa doar pentru că sunt un tip înalt şi am o voce joasă, iar uneori mă îmbrac în negru. Detest chestia asta cu categorisirile. Dacă o să vreau să fac un album drum&bass în viitor, o să-l fac. Cred că ar trebui să ai posibilitatea asta de a alege. Şi cred că etichetările îţi limitează posibilităţile.
G: Ca să înlăturăm orice confuzie, ne plac fanii noştri Goth, am cântat la câteva festivaluri de genul ăsta, dar e doar o parte mică din ce facem. Am fost surprinşi să vedem că odată cu al doilea album, Apnea, oamenii au reacţionat pozitiv şi nu s-au speriat de direcţia asta nouă. Ne era puţin teamă c-or să se întrebe unde-a dispărut toată întunecimea.

Apnea e o poveste care începe cu o petrecere în Manchester.
T: Da, o petrecere de rahat în Manchester. Ne-am îmbătat, toată lumea s-a pierdut de toată lumea, iar noi doi am nimerit în casa nu ştiu cui. Ne-am trezit din somn şi ne-am dat seama că pierduserăm trenul înapoi spre Londra. Am fugit spre staţie şi ne-am urcat în următorul, care pleca cu trei ore mai târziu. Nu am mai schimbat biletele, ne-am gândit că nu are ce să se întâmple prea rău. Însă toţi, în afară de mine, s-au ascuns în toalete. A venit o doamnă să-mi ceară biletul şi m-am apucat să-i explic că pierdusem trenul bun. Am fost super politicos şi m-am gândit că poate o să funcţioneze, însă cred că doamna avusese o zi proastă. Când am ajuns la Londra a adus după ea un poliţist. Tipul ăsta m-a întrebat cum mă cheamă şi a trebuit să îi spun de vreo două ori, pentru că de fapt aveam o problemă mult mai nasoală decât asta cu biletul. Viza mea se pare că expirase cu ani buni în urmă, iar eu stăteam ilegal în Anglia. Imediat mi-au pus cătuşe şi m-am trezit într-o celulă. Am stat patru zile acolo în timp ce ei încercau să mă trimită în Nigeria, unde nu fusesem niciodată şi nici nu aveam pe nimeni. Ai mei uitaseră pur şi simplu, când m-au adus aici, să aplice pentru viză. Au urmat doi ani de umblat prin tribunale, cu interdicţie de a părăsi ţara, tocmai când lucrurile începeau să se mişte de-a binelea cu trupa şi primeam oferte de peste tot. Din România veniseră deja câteva şi nu puteam decât să răspund întruna, „la anul, la anul”. A fost o perioadă destul de nasoală.

Şi totuşi, Apnea e un album mult mai relaxat decât primul. Refrenele bântuie după prima ascultare. Ce s-a schimbat?
T: De fapt, în timp ce scriam piesele pentru al doilea album, cred că atinsesem cel mai avansat stadiu de – nu vreau să-i spun depresie – o să-i spun frustrare. Nu puteam să fac nimic şi mi se părea că-i trag şi pe ceilalţi după mine. Până la urmă, mi-am dat seama că dacă tot sunt prins aici, în oraşul ăsta, aş putea să încep să mă distrez. N-are niciun sens să fii deprimat tot timpul, pentru că rişti să o iei razna. Cel mai tare a fost că imediat ce-am terminat de masterizat albumul, vreo două zile mai târziu, mi s-a spus că sunt liber. Şi-am zis, cool, plecăm în turneu. De-asta e foarte mişto să ne întoarcem aici. Pentru că primul show a fost în România. M-am gândit, atunci, că e cea mai tare zi din viaţa mea; cred c-am şi spus asta pe scenă. Gândindu-mă la toate chestiile alea care se întâmplaseră, şi uitându-mă la marea aia de oameni, şi norii, şi vântul, fuck.

Povesteşte-mi puţin despre partea asta de producţie. Ce ai făcut până acum şi de ce nu ai vrut să laşi pe altcineva să intervină pe albumul ăsta.
T: Am avut inginerul nostru de sunet, Matt Wiggins, care e un geniu şi ne-a ajutat mult. Dar pentru că am simţit că e un album atât de personal – şi pentru că nu mai voiam nici să cheltuim atât de mulţi bani – ne-am gândit să facem o chestie aşa, doar a noastră. Nimeni nu s-a băgat, suntem doar noi. Mi-a prins bine să fiu în studio, între patru pereţi. A fost un fel de terapie. Cât despre trecutul meu ca producător….

Ai râs, mai devreme.
T: Scriu cântece pop. Înainte lucram pentru Universal Music Group, scriam cântece pentru trupe de pop din UK, acum m-am mutat la Sony/ATV, unde scriu cântece pentru trupe de pop din UK. E cu atât mai amuzant cu cât mă gândesc la toată faza asta, „băieţi, sunteţi atât de goth şi dark”. Serios, nu e nici pe departe aşa. Pur şi simplu îmi place să fac muzică. Acum o să scriu poate cea mai deprimantă piesă rock, şi în următoarea secundă o să fac un hit dance infuzat de Tiesto. Nu ştiu, îmi place să fac muzică.

Totuşi, pe lângă soundul primului album, în primele voastre clipuri chiar arătaţi destul de dark.
T: Da, ai văzut clipul la Dead Disco Dancer? Toată lumea din jur ne spunea, hei, voi sunaţi într-un fel anume, oamenii spun că sunteţi aşa şi pe dincolo, deci trebuie să arătaţi cumva. Eram tineri, abia intraţi pe scena asta.
G: Avuseserăm un concert cu o noapte înainte de filmări şi eram toţi mahmuri. Toţi oamenii ăia vor să facă totul: părul, machiajul, te vor face să arăţi cât mai ridicol, de fapt. Petreci o bună parte din zi luptându-te să nu se meargă prea departe. Dar atunci n-am spus nimic. Creion de ochi, cool, cred că am avut şi ojă neagră. Abia când am văzut clipul ne-am zis, la dracu’.
T: Eu am văzut clipul şi mi s-a părut că arătăm cool. Nu într-un sens definitoriu, neapărat.
G: Nici nu ne-am gândit prea tare, nu ne-am gândit c-o să rămână acolo prea mult timp. T: Eu tot vreau să fac un clip cu noi pe o plajă, simţindu-ne super bine.

Deloc goth.
T: Poate-o să fie o plajă neagră.

Aici sunteţi aproape de Marea Neagră.
T: Perfect. O să-l facem aici.
_

Fotografii de Adi Tudose