Grolsch Creative Hub: Est-europenii o fac mai bine

M-am trezit târziu într-o vineri, ieșisem joi seara. Dimineața (pe la 13) aveam trei mesaje pe Facebook, un apel ratat și un sms. Am sunat înapoi, încă nu terminasem prima cafea a zilei. „Sper că nu faci nimic weekend-ul viitor.” Leg trei vorbe c-aș fi plecat din București, dar mi-o taie vocea calină de la celălalt capăt: „... pentru că te trimitem la Amsterdam”. Mai puțin de-o săptămână mai târziu beau șampanie în același zbor Tarom spre Amsterdam în care se află Noper, Ghica Popa și Tiberiu, omologul meu de la The Institute. (N.m.: șampania nu era P.Diddy style, ci spumant moca pentru că împlinea Taromul 60 de ani. Să fie primit.)

Anul viitor, și Grolsch împlinește o vârstă. 400 de ani. Așa c-au pus la bătaie un buget la care nu vreau să mă gândesc, căci mă ia cu amețeală, și au căutat un concept. Mark Orbine, creativul care i-a găsit povestea, actor și pictor la bază, a avut două săptămâni la dispoziție. „Era sâmbătă, în weekend-ul de Paști, eram la Londra și am început să mă gândesc. O oră am stat așa. Aveam două săptămâni, dar de luni trebuia să începem. Brief-ul de la client era «sărbătoare», ceva care să meargă pentru toate piețele, oameni aduși laolaltă și vreau să creeze în mintea oamenilor o asociere între brand și creativitate. Așa că am început să mă gândesc la o idee inclusivă, democratică, care să nu pară prea elitistă, prea absconsă.”

Au racolat, pe bază de recomandări, platforma Canvas by Grolsch, hype și Google search-uri, 400 de artiști din piețele importante pentru brand. În primă fază, pe 40 dintre ei i-au suit în avioane și i-au dus la Amsterdam. I-au băgat trei zile într-o hală, le-au dat fiecăruia câte o pânză de 50 x 50 cu conturul sticlei pe mijloc și i-au lăsat să-și facă de cap. La anul, fiecare lucrare o să fie transpusă pe un obiect branduit (de la pahare la tricouri) și trimisă undeva în lumea largă. „O să fiți celebri în cel puțin un bar de pe lumea asta”, le-a spus brand managerul Grolsch artiștilor, înainte să dea startul haosului de creație.

Pe IJ-Halen, una dintre halele dezafectate ale companiei producătoare de vapoare din Amsterdam, stă scris mare MAKE ART, NOT €. Înăuntru, dacă arunci un molotov, riști să lași Olanda și o bună parte din Europa continentală fără grafferi, pictori și alți artiști plastici de tot soiul. Pentru cunoscători, sunt aici DHM și Virus, doi dintre cei mai mari artiști urbani din lume. Plus 11 ruși, patru franțuzoaice, un sud african, doi suedezi, un columbian, etc., etc.

Columbianul zice că-mi dă interviu, apoi se pierde în noapte cu o columbiancă. Suedezii, ambii îmbrăcați constant în negru + ochelari de soare, îmi povestesc zen-hippie despre frumusețea creației. Ca fapt divers, unul dintre ei distruge la fața locului trei pânze, iar pe cea finală sticla de Grolsch apare pe post de grenadă. Franțuzoaicele sunt timide, una a rugat organizatorii să nu fie abordată de presă. Așa că noaptea rămân, previzibil, pe terasa hotelului cu patru ruși, trei moscoviți și-un siberian, la o sticlă de Jack și una de vodcă. A doua noapte vorbesc post-comunisme cu trei polonezi. Ies două interviuri, cu teme recurente: bani și frustrări, plecări din țară, războaie și dictaturi. Empatizăm.

Vandalism în Moscova lui Putin
Sergey Ovseikin (26), Rusia. Artist urban - Zukclub

Sergey e brunet și nu foarte înalt, vorbește puțin, are sute de stickere la el și, deși e aici ca blogger, nu artist, pictează în fiecare dintre cele trei zile încontinuu. S-a apucat de pictură în în 1998, la școală. „Mai întâi am dat bombs, adică graffiti. Asta cam arăta a vandalism”. După ce-a terminat școala a dat la facultate, la design grafic, și s-a apucat de street art serios în 2005. Crew-ul din care face parte, ZUKCLUB (inițialele vin de la rusescul pentru „unde a zburat zebra?”) e primul din Rusia care a făcut postere, stenciluri mari și a dat murale de proporții mari. „Tot procesul e ilegal, însă la un moment dat, în 2007-2008, am avut un proiect interesant. Guvernul ne-a dat acces legal la niște ziduri pentru picturile noastre.” Azi au din ce în ce mai multe proiecte și pictează aproape zilnic. Colaborează cu artiști care îi invită la Santander, Valencia, Roma, Viena, Lugano, Salzburg, Bali, Nagoa, peste tot. De 5 ani lucrează la Proiectul 100, în care fiecare lucrare de amploare, fie ea colaj sau pictură murală sau expoziție de grup, e numerotată de la 1 la 100. Au ajuns la 77, iar la anul scot o carte despre cei cinci ani de muncă pe care i-a mâncat proiectul.

Nu-s singuri pe lume în Rusia. În ultimii 2-3 ani, scena de artă urbană de la Moscova și din orașele rusești mai mici a început să se anime. Au apărut mai mulți artiști, mai multe proiecte – deci, zice Sergey, „pentru mine, nu-i rău”. Ar vrea, însă, să vadă și mai mulți. Nu neapărat ca-n State, pentru că mentalitatea e alta în Rusia, însă nu mi-ar enumera decât vreo 6 grupuri care fac ceva bun. E un început – și e ok, dar nu e suficient.

Cât despre Putin? „Cred că e un război mediatic. Nu știu ce se întâmplă. Ce știu, știu de la mama și de la tata, care se uită în fiecare zi la TV și-mi zic „E rău, e foarte rău”. Dar pentru mine există mai multe proiecte, mai mulți bani pentru proiecte, așa că nu mă afectează în mod direct. (…) Cred că la Moscova are loc câte o criză o dată la fiecare 6 – 8 ani. Am avut-o pe ultima în 2008, așa că următoarea o să fie peste un an. E ca un ciclu, ca soarele și Pământul, noaptea și ziua. Dar cred că dacă ești bun la ceea ce faci, dacă ești profesionist, o să-ți găsești de lucru, indiferent ce se întâmplă”.

În căutarea războiului, la a treia generație
Michał Korchowiec (27), Polonia. Scenograf, documentarist, artist vizual

Michał e înalt, spre blond și foarte slab. E îmbrăcat dashing indiferent de oră, vag nevrotic, singuratic, dar cu o curiozitate care-l apropie din când în când de câte-un om de la Hub. Aparent, îi alege la întâmplare. Cu mine discuția începe de la Stories We Tell, documentarul oscarizat anul trecut, de Sarah Polley. Mie mi-a plăcut, pentru că gradează impecabil tensiunea narativă a unei (relativ banale) dramolete de familie. Lui nu, pentru că joaca de-a perspectivele multiple i se pare superficială și plictisitoare. „Așa l-am văzut eu, având în vedere de unde vin”. Vine din teatru și din Academia de Arte Frumoase de la Cracovia. Are cel puțin 10 spectacole la care a făcut decoruri și costume în CV, în ultimii 5 ani. Iar acum se duce spre film.

De un an, Michał lucrează la un soi de mockumentary despre propria familie, jumătate ficțiune, jumătate documentar. La moartea bunicii sale materne, a aflat, împreună cu restul familiei, că bunica nu era poloneză, cum știau toți, ci nemțoaică. Au mai aflat și că avusese un copil în tinerețe, pe care al doilea ei bărbat, bunicul lui Michał, l-ar fi omorât. Filmul, a cărui jumătate documentară e gata din vară, reface traseul revelațiilor din familie și imaginează trei versiuni de motivație pentru uciderea unchiului. L-a turnat pe banii lui, iar acum își dă un an să găsească un producător suficient de bun pentru jumătatea de non-ficțiune. „Aș vrea să iasă un film egal calitativ, curat. Dacă nu-mi iese, prefer să-l păstrez ca documentar”.

Mai are o expoziție de pictură în toamna asta, la Varșovia, în spațiul de 1.500 de metri pătrați al unui teatru. La expozițiile altora nu se duce, n-a mai fost de vreo 4 ani. Se duce doar la concerte de muzică clasică, „pentru că n-am instrumentele necesare s-o deconstruiesc. Pot să ascult pur și simplu”. Nu-i plac corectitudinea politică și politețea gratuită, oamenii care te-ntreabă lucruri despre care e evident că nu le pasă. „În artă, în mod special, n-am nevoie să fiu politicos (...). Dacă ajung să mă gândesc la ce e important pentru tine, ca membru al publicului, mă limitez pe mine ca artist. Pentru că n-am cum să-mi imaginez ce e important pentru public, știu doar ce e important pentru mine”.