Groupie cu Lights Out!

Controlul adunase multă lume pentru o seară de joi. Îi dădusem trupei un fel de heads up, anunțând că sunt într-unul din locurile hip ale Bucureștiului și au zis „ah, e ca un fel de Boiler de la noi, cool”. Lumea nu venise numai pentru YellLow. Erau destui curioși care auziseră Mirror la Guerilla, difuzată de cel puțin patru ori în ziua aia, după cum anunțase mama lui Teo via telefon înainte de concert.

Gașca veselă (Teodora Retegan voce, Oana Pop-tobe, Andrei Bobiș și Andrei Sîncrăian-care împart alternativ basul și chitara, și Dan Vamanu – PR și wannabe adultul responsabil acolit) plecaseră din Cluj la 7 dimineața și făcuseră 10 ore până la București. Mi-au povestit că pe drum s-au întâlnit cu tour-busul lui Fuego, oprit la o gogoșerie de lângă Mănăstirea Cozia. Ajunși în capitală, s-au cazat la Incubator 107, au făcut o probă rapidă de sunet, au băut câte un gin tonic pentru o doză de extra-curaj și, la puțin după 23, au urcat pe scenă.

Ce cântă? Păi știi că e semn că îmbătrânești când te chinui să-i bagi într-un gen muzical. De fiecare dată când sunt întrebați cărui gen aparțin, mai inventează câte ceva; ce-i mai amuzant e că sunt luați în serios, cum a fost cu hypnagogic indie rock. Mno, dacă-i musai să-i băgăm într-o categorie, aș zice un indie eclectic. Când vine vorba de influențe, zicea cineva într-un interviu că Lights Out! aduce mult a Warpaint. Ei văd foarte măgulitoare comparația, că Warpaint chiar sunt ceașca lor de ceai, mai cu seamă după ce i-au văzut recent live la Budapesta, dar EP-ul era gata înainte să-i transforme Sîncră în fani ai trupei din L.A.
Uitați-vă la videoul de la Unframed. Da, Mirror e mișto și shiny cu efecte și ventilatoare plasate strategic în pletele Teodorei, dar Unframed seamănă cu înregistrările La Blogotheque, unde vezi trupe noi care fac unplugged-uri cu care empatizezi ușor prin arondismente pariziene. E un improv simplu și frumos, și îi vezi pe Lights Out! așa cum sunt ei de fapt. Teo bate ritmul cu o cutiuță roșie umplută cu orez și boabe de soia și lipsa tobelor e suplinită de Oana care doar lovește bețele de lemn de diverse suprafețe: parchet, piatra cubică clujeană și latul unui djembe parcă amintind de copiii care plimbă-n lungul gardurilor bețe lungi și subțiri.

Vocea Teodorei sună a Florence Welch, dar nu-i place treaba asta cu comparațiile. A zis că la început e ok, te simți flatat, după care vrei să începi să te desprinzi și să ai stilul tău. Lui Teo i se conturează deja un stil, în special când o auzi că face floricelele de pe Origin. Pe setlist aveau două piese noi: Pleasures, și încă una nedenumită, că tocmai o trăseseră săptămâna de dinainte și Teo n-avea versuri pregătite. Așa că a improvizat. Ăsta e avantajul, zice ea, când oricum am o voce mormăită, pot să inventez ușor. Și publicul înțelege ce vrea din ce aude. I like fucking with their heads.

A fost un moment când se punea problema ca Teo să plece în Anglia să facă facultatea la Institute of Contemporary Music Performance, acolo unde a fost și Ed O'Brien (of Radiohead, bineînțeles). Dar s-a hotărât să mai rămână cel puțin un an să se joace frumos de-a baba oarba (pun intended) cu cei doi Andrei și Oana. N-are nicio legătură cu Teo cea sobră în stilul Paul Banks pe scenă. E mai rece, nu prea comunică cu publicul. Nu are nevoie de „săriţi cu noi, cântaţi cu noi, ridicați mânuțele în aer”. O mai vezi din când în când cum își mușcă buza de jos și dă din picior, când se apleacă deasupra clapelor și se bucură de acordurile băieților pe chitară, respectiv bas. Dar în ziua lansarii EP-ului din Fabrica de Pensule, a cedat; i s-a spart orice barieră. Chiar la final, după bisul 2, Teo a zis ceva de genul: „mulţumim, a fost cea mai tare chestie din viaţa mea!”.

Cântă împreună din 2010. Toți sunt la o vârstă atrăgătoare, barely legal (trei dintre ei tocmai au dat și luat BAC-ul, iar Bobiș mai are ceva până la majorat), mică totuși pentru muzica destul de serioasă pe care o fac. N-au nimic rock’n roll; au înlocuit atitudinea dură și rebelă cu entuziasm și curiozitate. Asta se observă și în instrumental: sunt curioși să vadă ce sunete sunt în stare să producă. Oana e exemplul pentru sticluțele mici cu esențe tari, detașat cea mai extro dintre toți. După spusele găștii, Oana știe să facă de toate: și-a făcut un cajon, și urmează un stomp-box, dar oricum bate în orice prinde. În clipul de la Unframed, a „bătut” într-o bucată de şmirghel, pe care îl mai freca uneori, pentru sunetul plăcut. Zice că din cauza faptului că repetă într-o fabrică, ajunge să se folosească de tot ce-i pică în mână.

Bobiș e înalt și slăbănog, foarte jovial, și singurul încă la liceu. Sîncră a fost adus de fostul basist, inițial așa, la mișto, just to tag along. Aparent lui Bobiș nu i-a plăcut de el, a cântat Red Hot Chili Peppers la repetiții, era prea agresiv, și a rupt trei corzi dintr-un foc. Actualmente, e musical soulmate-ul lui Vamanu, cu care împărtășește ultimele single-uri Tame Impala sau Pond și o grămadă de glumițe gay care le consolidează bromance-ul (de exemplu, vinerea sărbătoresc bisexual Friday). Primul instrument al lui Sîncră a fost o sticlă de Cola la 2l, cu niște elastice prinse de ea. Chestia atipică la ei e că băieții se tot shiftează pe bas, respectiv chitară. E cum apucă, more or less. Cine pică pe chitară/ bas la repetiții când pun de-o piesă nouă, așa rămâne. Totul a început când a plecat fostul basist, că au rămas cu două chitări, și în pom cu basul. Au ajuns să se completeze cum pot.

În Control au cântat tot ce aveau mai bun, inclusiv piese noi, și au păstrat pseudo-baladele mai cuminți pentru a doua zi, când au avut un concert chillout cu Abator Industries în Librăria Bastilia. Le-a plăcut mult, deși au avut probleme la ultima piesă: pe versurile we're goona fuck it up, s-a stricat sunetul. A părut o greșeală intenționată, dar pe Teo a cam demoralizat-o. Nu-i place să greșească, să nu fie totul smooth. Bobiș zice că i s-a părut genial că a venit lumea la ei, cât stăteau la concertul YellLow, să se prezinte, să-i felicite, să-i „țineți-o tot așa”. Le-a amintit de lansarea din EP-ului Patience din Fabrica de Pensule, când li s-a cerut primul bis 2. Cântaseră un cover după Reckoner și rămăseseră pe scenă, ca să mulţumească publicului. Şi lumea tot mai voia, deși ei nu mai aveau nimic pregătit. Teo le tot spunea, hai, hai să mai cântăm una. Ăştilalţi nu prea voiau. La care Teo (s-a auzit din microfon, întâmplător, în toată sala): „hai noooo!". Până la urmă au cântat o piesă mai veche de-a trupei, Bricks. Şi chiar când au început-o, i s-a desprins breteaua lui Sîncră şi era să-şi scape basul. La care publicul: „hai nooooo!".

După concert, am plecat în taxi spre Incubator 107, unde erau cazați, să-și lase toate sculele. Pe drum, am văzut poze cu nevasta și fata taximetristului lăfăindu-se lasciv, în costum de baie pe capota Loganului galben. Am lăsat gearul în mansarda de la Incubator și am pornit pe la 2 dimineața pe jos de la Traian spre Centrul Vechi. Eu am zis că vreau să învăț să vorbesc clujenește. Mi s-a zis că trebuie să folosesc „ioi! ”, no...”, „fain”, mai des ca semnele de punctuație și sunt ok. Teo crede că bucureștenii vorbesc cu „vreau o shaorma dă porc”. Am finalizat pe terasa Atelierului Mecanic, unde nu mai serveau decât bere nefiltrată. Am avut o întâlnire de gradul III cu o doamnă dintr-o casă veche, perete în perete cu Atelierul, similară cu nebuna creepy din Shutter Island, care bălmăjea diverse într-o combinație de esperanto, Simlish și o limbă fino-ungrică nedefinită. Am tras de beri până pe la 5, când deja Covaciul era populat de băieții de la REBU, singurii treji în afară de noi și baba care între timp se așezase cu noi la masă, obosită după lungul monolog adresat. Experiența bucureșteană Lights Out! s-a finalizat așa cum șade bine oricărei vizite în capitală, la o shaorma la Dristorul de pe Lipscani.

Îi găsiți aici.