Haos, piele, artă şi kitsch într-un singur loc

De la nouă ani mi-am dorit un tatuaj, două, șapte. Am umblat cu metaliști, cu bikeri și muzicieni încă din liceu, iar asta mi-a menținut dorința de-a lungul anilor. Prin facultate am început să intru prin saloane de tatuaje și să mă bag în seamă cu oamenii de acolo. Așa i-am cunoscut pe Alex Petcu, care chiar m-a tatuat câțiva ani mai încolo, și pe Teo de la Industrial Tattoo, un tip super talentat care recondiționa biserici înainte să se apuce de tatuaj. În Cluj am intrat în ceea ce am crezut eu că era o cafenea erotic-elegantă - avea canapele din catifea roșie și detalii aurii. S-a dovedit a fi BAS Tattoo și m-am simțit imediat ca acasă. În Budapesta am făcut cunoștință cu Robert Borbas, un băiat care tatuează foarte mișto și care lucra pe-atunci la Dark Art Tattoo. Mi-a povestit că face și design grafic - în principal cover art pentru diverse formații.

Ah, ce tare, ai lucrat cu cineva cunoscut?

„Câțiva, Crematory, Killswitch Engage, Metallica...” - Mi-a picat fața.

Ideea e că am cunoscut foarte mulți oameni mișto de-a lungul anilor din industria asta a tatuajului, dar în ciuda acestui background, nu știam la ce să mă aștept când am intrat pe porțile Palatului Bragadiru, spațiul unde a avut loc a șasea ediție a International Tattoo Convention Bucharest. Eram obișnuită cu saloanele și studiourile prin care umblasem, spații dominate de creativitate și timp aparent nesfârșit. La convenție totul e diferit.

Față de Turbohalle, spațiul unde a fost ținută convenția în anii precedenți, locul nou ales avea să creeze invariabil un contrast destul de puternic cu tematica evenimentului. Din prima secundă ești bombardat de culori, tușuri, afișe, piele, și o bâzâială continuă de la toate aparatele de tatuaj. Te simți instantaneu ca pe scena unui teatru, oarecum jenat de faptul că nu știi unde să privești sau când să vorbești.

La o convenție de tatuaje lucrurile nu decurg liniar. Unii artiști își fac programări în prealabil și tatuează la fața locului. Alții își scot desenele preferate la vânzare, iar cei rămași așteaptă să îi surprindă clienții. Alternativ, afară se beau shoturi de Jägermeister în pauzele de țigară, iar înauntru se pregătesc niște băieți pentru un concurs de bărbi. E un haos general, care se întreține singur, pe muzică de vioară și violoncel.

Am vrut să adun povești și replici, dar mi-am umplut carnețelul de scene până la final. Nu e liniște în niciun caz, dar nici zgomot nu poți să zici că e. Pulsația spațiului e menținută de contraste - într-un colț se tatuează un tablou, iar în celălalt e freak show: artă și kitsch într-un spațiu eclectic.

Scena 1. Lumea nu prea vorbește. Artiștii se concentrează la ceea ce fac, clienții se mușcă de obraz și rabdă în tăcere. Majoritatea au căștile în urechi ca să se detașeze de bulucul din jur. E ca la muzeu când îi privești pe cei care tatuează, în stânga și în dreapta ta alți oameni care privesc la fel de atent. Nimeni nu se uită în ochii celorlați. Toată atenția e îndreptată către piele. Ce tare. Mișto. Doare?

Scena 2. Un prieten își face al nuștiucâtelea tatuaj. A renunțat de ceva timp să spună ce vrea, așa că lasă artistul să aleagă. Simte că are mai multe de câștigat așa, atunci când colecționează simultan tatuaje și experiențe. Fac mișto de el c-o să rămână fără piele în curând. Stai liniștită, îmi tot fac și cumva tot apare piele.

Scena 3. Mulți oameni în chiloți, țopăind pe un picior, strâmbând din nas când se așază din nou sub ac. O fată proaspăt tatuată pe coapsă nu-l lasă pe artist să-i șteargă tatuajul la sfârșit din cauza durerii. Artistul îngenunchează lângă ea și trece șervețelul încet peste pielea ei. Are și el un tatuaj făcut recent pe gambă. E foarte multă carne vie aici, ascunsă sub culori și luciu de vaselină.

Conversațiile sunt statice și între artiști în general. Lumea e pusă pe treabă și tot ce mai auzi din când în când e câte un „Cine te-a tatuat?” și „Mai ai altele?”. Față de momentul în care te duci singur la salon și devii brusc centrul atenției, la o convenție de tatuaje te pierzi într-o mare de oameni care ies ușor în evidență. Citisem undeva că ăsta este locul „unde nimeni nu se uită ciudat la tine” și am crezut că se referă la faptul că toți oamenii de la convenție sunt la fel de nonconformiști ca tine, dar adevărul e că nu știi la ce să te uiți întâi. E un muzeu de carne vie și culori, iar exponatele sunt toate fascinante.

Fotografii de Adi Bulboacă.