Happy Nation: acid, betoane şi maşini albastre

Poli și Rudeboy sunt yin&yang, dar nu sunt jumătăți separate. Poli e un sfert când Rudeboy e celelalte trei, sunt amândoi ambele jumătăți deodată, sau unul tot cercul când celălalt nimic. Au fost câteva nopți în care le-am stat în cârcă, cocoțată pe șepci și pe ghiozdane, când vuiau pe străzi și lăsau câte o bucățică din Happy Nation pe un perete, pe un semn de circulație, un trotuar, un piept, un antrebraț, un obraz, o limbă. Au fost câteva dimineți în care am împărțit pernele, furculițele, țigările și tricourile, și câteva după-amiezi în care am stat pe linia geamului, dintre bucătăria care mirosea a șnițele și golul de pe cealaltă parte, în care ne plăcea și ne era frică să ne zgâim. Linie asemănătoare cu aia dintre momentul în care inima mi se fixa în gât și îmi simțeam pielea ba sloi, ba opărită, că jucam v-ați-ascunselea cu poliția, și momentul de după, în care eram ori în fața secției, urcându-mă pe gardul de vizavi ca să încerc să le văd capetele pe fereastră, ori râzând că am fost mai rapizi decât mașinile albastre.

Din motive evidente, Poli și Rudeboy nu vor să dau informații palpabile despre cine sunt ei. Dar din motive mai puțin evidente, simt nevoia să îi descriu, așa cum îi văd când îi prind un pic pe loc, înainte s-o ia din nou la goană pe pereți, în sus. Simt că impulsul ăsta de a vi-i descrie e geamăn cu ăla al femeilor cu care pici în același compartiment în tren și care preferă să ratezi destinația decât să cobori fără să-ți fi arătat pozele storcioflite din portofel în care le rânjesc copii, nepoții, strănepoții. Mi s-a întâmplat de multe ori să mă uit la unul și să-l văd pe celălalt, dar nu neapărat pentru că seamănă la față sau la corp, la cum vorbesc, cum se mișcă, care e mâncarea lor preferată sau ce tipe vor să fută. Dar au ceva în comun foarte puternic, un punct tatuat undeva pe cerul gurii sau sub încheietură, care din câte mi-au spus ei, le-a apărut pe o stradă din Brașov. Și care a tot crescut. Și care azi se cheamă Happy Nation.

Ce e Happy Nation?

R: E o mică insulă. Cu tendințe de a crește într-un continent, și poate cine știe, la un moment dat, o să ne instaurăm...
P: Propriul univers! Totul a venit cu un sad face în primul rând, adică asta e amuzant.
R: Eram în Brașov, de 1 ianuarie 2014. Nu era absolut nimeni pe stradă, și eu cu Poli ne-am dus să desenăm, adică să tagăm niște mizerii, și am găsit noi o mașină cu un sticker pe spate și anume limba de la Rolling Stones. Toată lumea o știe. Și Poli a avut ideea, nu știu cum naiba, să facă un pătrățel, da’ pătrățel în sensul că pe limba stickerului.
P: Adică LSD.
R: Adică LSD. Și mi s-a părut super amuzant, și după ne-am tot plimbat. Am făcut și niște poze. Și am ajuns la magazinele de căcat de pe Calea Unirii din Brașov. Am văzut acolo un manechin, ceva foarte zdrobitor privirii. Și am ales să fac un sad face. E amuzant ce s-a întâmplat după, de fapt. Am ajuns la poliție.
P: Au venit niște polițiști la noi să ne controleze sau ceva, că eram singurii de pe stradă, aveam niște bere, și el (n.r. Rudeboy) nu știa că sunt născut în Denver și a aflat atunci.

Și după chestia asta (Brașov) s-au schimbat un pic lucrurile între voi?

P: A fost o conexiune maximă acolo, oricum.
R: Da, adică am fost doar noi doi și n-aveam ce să facem altceva decât să stăm împreună. Ideea e că pe tot ce vedeam prin Brașov, făceam fețe fericite dacă ne plăcea, fețe nefericite dacă nu ne plăcea. Eu mai puneam o coroană, și cumva asta am adus eu, coroana, și după au tot intervenit elemente.

Adică n-a fost neapărat premeditat să continuați cu chestia asta.

R: Da, a venit cu timpul, n-a fost nimic grăbit. Iar deschiderea paginii de facebook și asta a luat super mult timp. La insistențele lui Poli, dacă stau bine să mă gândesc. Eu nici măcar nu eram prea convins că vreau să fac asta.

Dar când v-am întrebat ce e Happy Nation, voi mi-ați spus mai degrabă cum a început. Dar vreau să știu ce e exact, e o activitate, e cum vă simțiti în general, e o organizație?

R: E o comunitate.
P: Comunitate de două persoane.
R: Pentru că nu avem nevoie de o gloată ca să ne simțim bine.

Păi cum e o comunitate numai între voi doi?

P: Nu e între noi doi. E făcută de noi pentru toată lumea.

Păi și care e ideea?

P: Desenăm smiley-uri pe pereți.
R: Ăsta e cel mai ușor mod de a exprima caracteristicile noastre dar totul ajunge să fie mult mai adânc. Deși poate nici noi nu știm toate străfundurile.
P: Ba de fapt le știm. Și le putem zice așa: deci am mers la Sunwaves și am zis hai să facem niște smiley-uri ca să le dăm la bobați. Și le-am făcut, ne-am întors de la Sunwaves, feedback pozitiv etc., și mătușa lui a văzut smiley-urile și a legat un fir între ele - stadiile unui om la o petrecere.

Adică e cumva concentrat pe voi și după transpus la un nivel mai larg ca să se muleze pe ceilalți oameni?

R: Da, fix.

Dar ce faceți voi e mai mult egocentrist sau vă pasă mai mult de mularea asta? Sau e o combinație?

P: Ideea e că egocentrismul e așa, un efect. Și mularea e la fel, tot un efect.
R: E confirmarea noastră că nu suntem singurii care simt chestiile astea. Adică a început ca un act de egoism, pentru că relaționam prin chestia asta, adică nu cred că până atunci ne-am înțeles într-un mod prea productiv. Și ne-am găsit exact platforma de comunicare. Și după ne-am dat seama că se pot identifica și alte persoane cu ce facem. Eu cel puțin nu mă mai gândesc în primul rând la mine, mă gândesc să o vadă cineva, s-o înțeleagă, și să-i placă.
P: Pentru mine desenatul pe străzi implică unele chestii personale, că tu vrei să desenezi pe pereți ca să ajungi undeva. Adică la un răspuns. Și platforma pe care am ales-o noi e Happy Nation. Pe lângă Polistiren și Rudeboy, am ales și o chestie pentru toată lumea. Adică unii își scriu numele, alții scriu mesaje. Și mesajul nostru pleacă dintr-un smiley. Și fiecare îl înțelege cum vrea. Adică asta e frumusețea.
R: Și by the way, asta a început, dacă îmi permiți să mă duc și mai departe în timp, la petrecerile rave din depozitele părăsite din anii 70-80, America, unde nu erau toalete, nu era nimic, decât muzică, oameni care se simțeau bine și erau zero prejudecăți. Și petrecerile astea erau super secrete, se anunțau cu puțin timp înainte să se întâmple și erau marcate printr-un smiley face. Și asta era la intrarea fiecărui warehouse. Asta a fost caracteristica lor și așa au ajuns și în ziare. Iar după, mass-media a preluat toată treaba asta, devenind populară, și așa li s-a cam spart petrecerea. A ajuns să fie patentat, toată lumea să știe ce e un smiley face, și să li se pară ceva basic. Dar pentru noi a fost un revival, o reinterpretare, o renaștere a acelui lucru, pentru că baza a fost mult mai frumoasă decât ce-a ajuns acum. Adică sunt pe caiete și le cumpără copiii de clasa a doua, adică mi se pare fix o mare propagandă sclavagistă.

Uite mie mi se pare dubios că la smiley-uri, e ceva ce toată lumea recunoaște, e ceva familiar, numai că nu știi exact care-i faza cu smiley-urile. Adică sunt peste tot, și ce sunt de fapt?

P: Păi noi nu facem numai smiley-uri care zâmbesc, asta e ideea, că sunt mai multe emoții implicate, care sunt reprezentate doar prin forma smiley-ului. Și cred că asta a făcut totul mai complex. Că nu mai e doar basic. Că majoritatea oamenilor zic - ce e un smiley, că poa’ să-l facă oricine. Da, dar am fost primii din România care au făcut asta ca street art, ceea ce ne dă și încredere, și un fel de copyright.

Punctul pe care-l puneți după smiley-uri e un fel de semnătură?

P: Da.
R: Dar de fapt noi vrem să împărtășim asta cu cât mai multă lume și ei să și-o atribuie lor. Dar dacă n-o înțeleg pe deplin.. Cred că e fail-ul nostru. Dacă lansezi ceva, trebuie să-ți asumi că nu toată lumea o să înțeleagă ce ai vrut tu să faci. Și asta e și mișto și nașpa în același timp.
R: Până la urmă da, pentru că sigur un anumit număr de oameni o să înțeleagă ce am vrut noi să facem. Și nu m-ar deranja să văd smiley face-uri pe stradă și să nu fie ale noastre.
P: Ar fi amuzant, într-un fel, că cineva vrea să facă asta, dar atâta timp cât nu e o chestie serioasă. Ar fi ca un fel de like pe facebook. Sau un share. A făcut și el un smiley că a fost inspirat, și dacă a fost inspirat, înseamnă că apreciază așa cum apreciăm noi asta. Dar de foarte multe ori în culturile underground, creatorii sunt duși în anonimat. Și devine ceva care e al tuturor.

Dar dacă Happy Nation devine tot mai mare, n-o să se piardă din identitatea voastră, cu care ați început, practic?

R: Dar trebuie să se păstreze autenticitatea. Adică aici intervenim noi. Noi o ținem în frâu într-un fel.
P: Se tot naște un smiley cred că în fiecare zi. Un nou model. Se nasc din intuiție. Faci un cerc, și după te gândești - ce-aș putea să fac ca ochi, ca gură, și ca limbă. Și după devine totul intuitiv. Așa cred că e autentic. Că nu zici - bă, eu de acum încolo fac numai ochi stele.

Voi de când ați început Happy Nation ați învățat ceva prin asta, v-ați schimbat în vreun fel? Și maturizarea voastră, dac-a fost, a fost pe lângă sau în sincron cu HN?

R: Pentru mine au fost mână-n mână. Încet încet, a fost așa, câte 1% loading. Cu cât deveneam mai curajos, cu atât desenam smiley face-uri mai interesante, cel puțin prin ochii mei. O influență mare a fost filmul Pixadores, chiar a schimbat niște chestii în noi, au schimbat niște limite care ni se păreau inimaginabil de atins, într-unele destul de banale. Adică schimbările și maturizarea au venit într-un mod neașteptat și mai ales, inegal. Pentru mine asta a fost cel mai dificil, că a fost foarte inegal.
P: Eu am luat-o psihanalitic la un moment dat și m-am gândit pe lângă întrebarea „de ce vrea un om să deseneze pe străzi”, de ce aș vrea eu să desenez un smiley? Și concluzia la care am ajuns a fost că a fost la un moment dat un sad face în mine pe care vreau să-l polarizez. Să devină ceva happy. Practic you celebrate it, you celebrate being happy, deci dintr-un sad face se transformă într-un happy face. Și mai e o chestie, părinții mei lucrează în media, pe plan super public și comercial, și eu fiind underground, practic pun un pansament pe ce fac ei. Eu nu consider că dacă faci ceva public trebuie neapărat ascultat.

Și ce considerați inimaginabil, ca limită, și acum nu mai e?

P: Urcatul pe chestii, evident.
R: Da, desenatul la înălțime. Iar în legătură cu mine personal, faptul că pot să risc și mai mult de-acum încolo. Cel puțin fizic, simt că am din ce în ce mai puține limite. Spiritual, încă mă lupt cu corpul meu să-l pun cap la cap. Sau simt că prima etapă care trebe trecută e să nu ai frică de absolut nimic. Adică totul mi se pare o iluzie oricum. Ar trebui să guști orice, să încerci orice, să atingi orice, să vezi orice.
P: Dar sincer el a fost mai mult influențat de Pixadores, eu nu simt că am încrederea aia încă, dar o s-o am, probabil inspirat de el.

Voi de ce explorați prin HN numai ideea asta de being happy?

P: Nu e doar ideea de being happy. Noi înțelegem dintr-un smiley mai multe - acid generation, de care vorbea el mai devreme, și ne-am axat pe droguri o vreme dar după ne-am dat pe Happy Nation direct.
R: E ironic pentru că atunci când scriam acid generation nu luasem încă acid.
P: Și cum ziceam, being happy se poate interpreta în multe feluri. El mai zicea being horny, eu ziceam being kinky.

Și de ce nu faceți și sad face-uri de exemplu?

R: Pentru că sunt peste tot. Fără să fie marcate.
P: Tocmai, noi salvăm sad face-urile oamenilor, prin a-i face să zâmbească, sau să-și miște fața în orice fel, să-și folosească mușchii.
R: Să-și dea seama că au o față.
P: Mulți oameni n-au față, au poker face toată ziua.

Nu simțiți că vă induceți chestia asta, cu being happy, și că vreți să o induceți oamenilor? De ce e neapărat nevoie să fii happy?

P: Eu pot să fac o analogie. De exemplu mă trezesc într-o dimineață - miercuri să zicem, miercuri e o zi bună pentru mine. Dar poate nu e bună, poate e un factor care o face să nu fie bună. Dar eu n-am de unde să știu de dinainte. Și dacă eu zic de când mă trezesc I’m gonna have a good day today, today I’m so happy, o să fie. Și dacă o zic de multe ori o să-mi intre în cap și o să mi-o programez. Dar nu ne păcălim că suntem happy. We emphasize it.
R: Cu cât un gând e lansat mai mult în univers, devine conștient în mințile mai multor oameni.

Revenind la ce ziceai tu, Rudeboy, că nu ți-e frică - totuși e uman să ai niște frici și să simți niște constrângeri. Care sunt ale voastre? Adică e vreo parte negativă a HN-ului?

P: Există un fel de constrângere ironică. Că atunci când faci un smiley face și te prinde poliția, aia e o constrângere, faptul că e ilegal. Adică de ce nu facem chestii legale, nu? Dar e un mesaj pe care vrem să-l transmitem cât mai direct. Și strada e cea mai bună platformă. Acum suntem și pe internet, dar nu ne lăudăm neapărat cu asta, e doar așa, să afle lumea și în mod virtual. Și ăsta e trendul.

Dacă ipotetic vorbind ar fi legal să faceți asta, ar fi la fel? Adică e vorba și de un protest?

R: N-ar mai avea același farmec.
P: Da, e un protest.

Păi ziceți că vreți ca ce faceți voi să ajungă la toată lumea - dacă ar fi legal, tot ar ajunge la toată lumea.

P: N-ar avea același impact. Am face asta, de ce nu. Dar atunci când vezi ceva pe stradă, ca și om normal, care n-ai nicio treabă cu chestia asta, ți se pare așa, un mister total, cum naiba ăsta a ajuns să fie peste tot, sau cum naiba s-a urcat ăla acolo, și de ce. Se pun tot felul de întrebări când e ilegal.
R: Iar când e legal, e ca și când ai fi fericit în fiecare zi, și la un moment dat nu mai știi de ce și nu mai realizezi că ești fericit, și pentru tine nu mai e fericire. Așa e și cu desenatul pe străzi, dacă ar fi legal și am face asta așa ușor, s-ar diminua mult din impactul mesajului.
P: Și când a început polițaiul ăla să cânte Happy Nation la secție. Și cred că faptul că am scris ceva pozitiv pe perete, de-aia amenda lui a fost cât de mică posibil. Da, e cumva o măzgâlitură - în sensul că orice nu e un desen complex, lumea consideră că e o mâzgălitură. Dar totuși scrie ceva, Happy Nation, nu muie steaua. Că dacă scria muie steaua poate ăia erau dinamoviști.
R: Și ne dădeau amendă cinci milioane.
P: Adică e un mesaj, pe care l-au interceptat și polițaii.

Care ziceți voi că e deviza Happy Nation?

R: Ușor vizibil, greu accesibil.
P: Da... nu ți-am zis niciodată până acum, dar mi se pare o condiție destul de pretențioasă, până la urmă. Din moment ce noi pe lângă happiness, promovăm și freedom, nu trebuie să ai o condiție. Că tu o ziceai ca pe o condiție la un moment dat. Și până la urmă, dacă e ușor vizibil, e și ușor accesibil. Asta dacă nu te referi doar la înălțime. Că dacă lipești un sticker mic foarte sus, nu se vede. Dar dacă îl pui la tine în cameră, e greu accesibil numai dacă n-ai prieteni. Dar da, e o deviză bună, când te referi la înălțime, dar dacă e să folosim o metaforă, poți să zici greu accesibil, adică intangibil. Ca și concept.

Ce-ar fi Happy Nation dacă ar fi o mâncare?

P: O salată cu portocale, nuci, alune, rucola, castraveți, niște ceapă verde din China, chili din India. Un cocktail din ăsta exotic.
R: Într-un bol niște cireșe super fragede și super cărnoase și suculente, și într-un bol niște curry.
P: Și să le mănânci pe amândouă deodată?
R: Nu, pe rând.

Povestiți un moment pe care-l asociați voi cu libertatea.

P: Mi se pare că orice chestie ilegală pe care-o fac și nu sunt prins, e un abuz de libertate. Un abuz asumat, un abuz satisfăcător. Simt libertatea la maxim.
R: De fiecare dată când îmi ofer o doză de adrenalină. De exemplu când aveam 13 ani și mă uitam la filme porno până când intra maică-mea în casă, trebuia să închid tot. Era un rush, simțeam că tot corpul tău se teleportează. Chiar dacă e un sentiment fizic și multă lume poate să-l obțină, mie îmi place că pot să-l obțin din lucruri banale. 

Suntem în sufragerie, eu și L., mâncăm ciocolată și facem cu mâna pe geam. Vizavi, de pe blocul în construcție - un schelet de beton de zece etaje, ne fac cu mâna înapoi Poli și Rudeboy, care sunt la ultimul etaj, și taghează niște smiley-uri gigante. Mi-e mai frică decât atunci când trebuie s-o iau la goană de poliție și mi se derulează în minte cum o s-o trezesc pe mama, o să-i spun că trebuie să vină la secție ca să nu rămân acolo peste noapte. Mi-e mai frică decât atunci când mă urc eu pe blocuri, pe scările alea din fier, complet verticale și interminabile, de la care fac bătătăuri în palmă și mușchi la minut. Când îi văd pe ei acolo sus, și știu că poate să-i vadă oricine, și știu că pot să cadă dacă nu sunt atenți, înfulec ciocolată și încerc să număr pe degete toate dățile când ne-am suit împreună, și au știut unde să pună piciorul cu ochii închiși. Nu-mi ajung mâinile, dar tot mi-e frică. Dacă ciulesc urechile pot să le aud hăhăiturile, și dacă mă las pe spate pot să aud fâsâitul sprayurilor și scârțâitul markerelor. Le fac câteva poze, îi zic lui L. de câteva ori consecutiv cât de ciudat e că sunt chiar acolo, lângă noi, dar nu tocmai. Și mă gândesc că oricât de frică mi-ar fi mie, lor fix acolo le e bine. Ușor vizibil, greu accesibil. Pf! Vorbesc fix ca femeile alea cu care pici în compartimentul de tren. Mă duc în bucătărie, îmi aprind o țigară și bag niște șnițele la cuptor.