Hindi Zahra Has a Cold

Concertul lui Hindi Zahra din Bucureşti începuse de jumătate de oră şi eu stăteam înlemnită de plictiseală în scaunul meu de pe ultimul rând de la Sala Radio.

Nu era o imagine urâtă. În mijlocul scenei era Hindi Zahra, în blugi şi tricou, înconjurată de şase instrumentişti, trei de fiecare parte. În spate, orga de concert a Sălii Radio, masivă şi strălucitoare, construită în anii ‘60 de o firmă din Cehia.

Doar că între mine şi Hindi Zahra reală, care cânta pe o scenă din Bucureşti, într-o seară cam rece de 15 octombrie, era imaginea pe care o aveam despre ea. Când am ascultat-o prima dată, Hindi Zahra cânta Beautiful Tango într-un studio mic, incojurată de instrumentiştii ei şi atât. Eu stăteam la birou, în cea mai anonimă clădire de birouri din Bucureşti, şi o ascultam pe YouTube, alături de Teo, colega care mi-a zis de ea. Doar că atunci când descoperi ceva, şi totul e spontan, nu mai contează locaţia. E Momentul. Concertele, pe de altă parte, vor să ducă la Moment, dar e planificat totul.

Acum, între mine şi Moment mai erau şi câteva zeci de rânduri de scaune, cu oameni care stăteau cuminţi şi o ascultau pe Hindi Zahra. E un format pe care l-am văzut de sute de ori, dar parcă nu mergea în seara asta.

Am închis ochii, să ascult doar muzica, însă nu a funcţionat. Venisem să o şi văd pe Hindi Zahra, care dansează senzual şi poartă multe inele. Aşa că am deschis ochii ca să o descopăr pe Zahra, care înseamnă „floare” în arabă, la fel de departe.

Hindi Zahra e născută în Maroc, într-o familie de berberi şi a fost numită de către unii critici the African Patti Smith. Eu aş spune că are o voce mai caldă decât Patti Smith, dar au în comun naturaleţea şi pasiunea. La 15 ani s-a mutat în Paris, de unde e tatăl ei. Cele mai multe dintre cântecele ei sunt în engleză, căci îi este mai uşor să cânte despre dragoste într-o limbă străină. Cântecele despre poveştile altora sunt în berberă. Oursoul, de exemplu, e despre căsătoria părinţilor ei şi despre mariajul forţat.

Într-un fel, Hindi Zahra e pe valul de World Music care a măturat lumea occidentală, în căutare de autenticitate, încă din anii ‘80. Dar în alt fel, e o un om care ar fi cântat cu pasiune indiferent de timp şi loc, la fel ca şi cântăreţele ei favorite, Ella Fitzgerald, diva egipteană Oum Kalthoum sau Yma Sumac din Peru.

Pe la mijlocul concertului, când a început să cânte Beautiful Tango, vocea ei suna extrem de răguşit, şi mi-am dat seama că e răcită. Mi-am amintit de un articol celebru din 1966, numit Frank Sinatra Has a Cold. Începe cu o imagine a lui Sinatra într-un club privat din Hollywood, care e foarte posomorât, pentru că e... răcit. Autorul articolului, jurnalistul Gay Talese, nu a obţinut acordul lui Sinatra pentru a-l intervieva şi a se apropia de el, dar timp de trei luni l-a urmărit de la distanţă. 

Cu câteva piese înainte de final, am evadat de pe ultimul rând şi m-am aşezat mai în faţă, pe margine. Hindi Zahra şi cei şase instrumentişti plecaseră de pe scenă, dar lumea a început să aplaude cu putere. “I am în love with you,” a spus Zahra cu un accent franţuzesc, când s-a întors pe scenă. Colegii ei de trupă au început un cântec oriental, iar ea s-a abandonat într-un dans din altă lume. Cred că acela a fost momentul de declic. Deşi erau câteva sute de oameni cu ochii pe ea, dansul ei a avut ceva ritualic; sau poate doar ceva foarte liber. Şi cred că asta s-a simţit, căci câţiva oameni au abandonat piuneza scaunelor şi au început să danseze şi ei. Iar la sfârşitul piesei, cam toată sala era în picioare. Fix la timp ca să înceapă Stand Up. Şi rigiditatea sălii de spectacol, inhibiţiile tuturor celor care privim, linia invizibilă dintre artist şi spectatori, toate astea au cam dispărut. Şi m-am gândit că poate toate concertele contează poate doar pentru momentele alea când poţi să obţii un moment de libertate reală, chiar dacă eşti alături de sute de necunoscuţi.

***
În dimineaţa următoare, în drum spre muncă, am ascultat un podcast despre Billie Holliday, una dintre favoritele lui Hindi Zahra. S-au împlinit o sută de ani de la naşterea ei. Unul dintre comentatori spunea că în anii ‘30, când Billie Holiday a început să cânte, instrumentiştii erau centrul universului, iar vocaliştii erau doar “the boy or the girl”. Billie Holiday a fost una dintre cei care au îndreptat lumina reflectoarelor spre vocalişti, prin carisma, vocea şi poate tristeţea ei. Mi-a revenit imaginea lui Hindi Zahra, în mijlocul scenei, acoperită de o lumină care forma un fel de aură la picioarele ei, iar instrumentiştii, împrăştiaţi pe restul scenei. Times They are a Changin’.