Hipster în New York

Locuiesc în New York de două luni. Cifrele care contează pentru mine sunt : 4, 5 şi 6, de pe vagoanele care mă duc înainte şi înapoi între Upper East Side şi East Village. Iau metroul în fiecare zi şi mă opresc la Union Square: instrumente peste instrumente, Ce ne învaţă Biblia şi mult jazz, tromboane, trompete strălucitoare şi sunete pe care nicio pereche de căşti nu le poate acoperi. Fumez Camel lights din Republica Moldova, de la un prieten americano-italian care le comandă de pe net. Pe ele scrie „Fumatul ucide” şi nu costă 10 dolari, ca în Manhattan; le aprind una câte una.

Am uitat cum arată banii româneşti, preţurile mi se derulează în faţa ochilor în verde închis, mototolit, de hârtie. Nu e întâmplător că Arizona Dream (Kusturica) începe în New York, centrul universului, centrul tuturor lumilor posibile.

Beau vin alb, demisec, scump; îmi arăt paşaportul şi sunt întrebată dacă locuiesc în New York şi de ce. „După cinci ani de Bucureşti şi filosofie, încă doi ani de New York şi filosofie”, răspund tot timpul. Locuiesc într-un cămin pe Lexington Avenue. Sunt atât de aproape de Museum Mile (acoloundesuntaproapetoatemuzeeele), încât nu merg să le vizitez. Nimănui nu îi pasă, decât atunci când port un palton roşu sau când nu arunc mucurile de ţigără pe jos, cum face toată lumea, și atunci sunt bâtrâni bogaţi şi paznicii lor şi câinii lor şi însoţitorii lor de pe alte continente, care abia vorbesc limba engleză. Vecina mea vorbeşte pe Skype aproape în fiecare zi; râde, ţipă, se încăpâţânează să menţină legătura cu o Europă pe care o idealizează. Mie nu mi-e dor de Europa, dar nici de America. Mi-e dor de acasă atunci când mă trezesc auzind la etajul 9 (din 12) al bibliotecii NYU pe cineva spunând la telefon : „Da!!”. Şi aştept. E o rusoaică. Atât de aproape şi atât de departe. Nu. Toate limbile pământului sunt vorbite aici, dar aproape niciodată nu aud româna, decât la telefon.

M-am întâlnit cu o româncă la o petrecere în Williamsburg, Brooklyn. A venit la mine și mi-a spus : „Eşti româncă”. Nu am mai vorbit cu ea de atunci, nu aş fi ştiut ce, nu aş fi ştiut cum. Ploua în noaptea aia şi mă gândeam de ce sunt aici la urma urmei. Ea nu mi-a răspuns. Nimeni nu îmi răspunde. Nici măcar eu.

Aici nu vând alcool la supermarket, aşa că intru în Liquor Stores, semnalizate cu grilaje şi lumini neon. Un bărbat înalt, la costum, mă întâmpină: Would you like some gin? Ezit, dar până la urmă gust: este cel mai bun gin pe care l-am gustat vreodată; îi spun. Zâmbeşte larg şi îmi recomandă un vin alb pe care îl descrie în detaliu, aproape deranjant – când tot ce căutam eu era un vin alb sec şi o sticlă care să nu aibă nevoie de tirbuşon. Băusem deja un Cosmopolitan într-un bar de lângă şcoală, Happy Hour - care costă cât un Cosmo din Control. La New York oamenii beau singuri la bar între 4 şi 7, studenţii dorm în biblioteci şi nimănui nu îi pasă.

În New York nimănui nu îi pasă, şi îmi zic ce bine, doar că singurătatea mi se infiltrează prin toate cotloanele vieţii şi nu mai ştiu dacă e bine că Sex and the city încă mă bântuie sau dacă ar fi trebuit să rămân acolo unde eram. Miercurea am un curs despre feminism. Un coleg îmi spunea ieri cum Hamlet era de fapt un hipster pentru că existenţa lui era lipsită de fundament, a drifter, şi-atunci l-am întrebat if this is the case, aren’t we all hipsters? A râs şi a spus: „Poate”. Eu am zis: „Sigur”.

Sunt un hipster până şi în New York. Port flatforms cu sclipici argintiu, căciuli portocalii şi fuste plisate de mătase; mă pozez singură pe stradă. Câteodată bărbaţi de peste 50 ani se oferă să mă fotografieze, îmi spun că locul meu e în Williamsburg (tărâmul hipsterilor) şi îmi arată propriile portrete pe care le poartă cu ei, în print, pe stradă. Mă îndepărtez politicos şi îmi văd de nesiguranţele, dramele şi vieţile pe care le visez, chiar şi aici. Ascult Goran Bregovic în metrou – Mesecina. Cumva locul lui e în altă viaţă, în alt oraş şi sunt două luni de când distanţele nu se mai numără în paşi sau staţii de metrou. Când am ajuns în New York am plâns. Acum plâng aproape în fiecare zi – nu mă doare nimic. Nu mă doare, doar îmi creşte, îmi creşte oraşul ăsta ca o anexă a sufletului meu deja obosit, deja locuit şi totuşi cum să nu laşi New York-ul să te locuiască, să te facă a lui – ireversibil(ă) şi iremediabil(ă)?

Cele mai iubite 5 (dinainte de New York) ale Ralucăi Roșu.