Hogfather, Moş Crăciun în varianta lui Pratchett

Crăciunul este o perioadă în care cei mai slabi de înger pot fi copleșiți sub kilogramele de spirit festiv adunate de pe la prieteni și familie și deșertate fără milă în cap, începând cu 23 decembrie la prânz cam până pe 26 de dimineața. Și e obositor că trebuie să-ți păstrezi intact zâmbetul de pace în suflet și adâncă emoție la auzul acelorași colinde cântate de aceiași oameni în exact același fel ca anul trecut și acum doi ani. Asta în timp ce tu stai și te gândești dacă nu cumva Ștefan Hrușcă există de fapt într-un univers paralel, în care timpul merge mult mai încet și se intersectează cu lumea ta doar în perioada de Crăciun, caz în care există șanse mari ca și copiii copiilor tăi să dezvolte scenarii în care Hrușcă e urmărit de un om de zăpadă gigantic înarmat cu globuri explozibile, morcovi cu țepi și ochi roșii de tăciune aprins. O fi bine, o fi rău?

Cert este că dacă Hrușcă ar fi trăit în lumea lui Pratchett, nu ar fi avut viață lungă. Acolo, Hogswatch night (Crăciunul în traducere liberă, de fapt un pun la conceptul hogwash) se întâmplă doar în noaptea de 32 decembrie și există o lege nescrisă că orice ființă supranaturală în care oamenii încetează să mai creadă, își pierde puterile și dispare. Cartea Hogfather e un fel de Christmas special în seria de romane din Discworld dar este o carte pentru adulți cinici, cu umor sec, care au nevoie din când în când de o frecție cu povești, din aia care doare și obosește, cum îmi făcea mie bunica la febră mare.

Mai întâi Liga Asasinilor primește comanda de a-l executa pe Hogfather (Moș Crăciun în varianta lui Pratchett). Dar cum să omori pe cineva care nu există în realitate iar în lumea lui este, technically speaking, nemuritor? Pentru asta există domnul Teatime (să fim bine înțeleși, se pronunță The-ah-time-eh) care își face intrarea în pagină cu o crimă executată perfect, mai puțin partea cu câinele bătut în cuie de tavan. Deloc în stilul elegant al asasinilor din ligă. Doar că Teatime nu este chiar fiștecine. "He had a truly brilliant mind, but it was brilliant like a fractured mirror, all marvellous facets and rainbows but, ultimately, also something that was broken." Și se dovedește a fi un elev silitor, care și-a petrecut timpul liber analizând modalitați de a căsăpi personaje fantastice. Hogfather face subiectul unui exercițiu dintre cele simple.

-I want to be quite certain about this, Mister Teatime. You… have… applied… yourself to a study of ways of killing Death?
-Only as a hobby, sir.

Ceea ce poate fi folositor atâta timp cât MOARTEA cutreieră lumea de pe disc în lung și-n lat pentru că trebuie să-i facă cineva treaba lui Hogfather, incapabil să mai activeze pentru că lumea nu mai crede în el. Și prin cineva înțelegem o ființă care are puterea să treacă în partea cealaltă a realității, acolo unde timpul se dilată după voie, în așa fel încât aceeași persoană să poată face tumbe prin toate hornurile din lume. Există câteva probleme mai mult sau mai puțin rezolvabile: Ho-ho-ho-ul nu iese nici de-al naibii atât de vesel cum se cere mai ales pentru că MOARTEA nu are propriu-zis o voce ci o chestie care sună ca două bucați de ciment frecate una de alta și care îți apare direct în cap, fără vreo legătură cu urechile. Dar, fiind fascinat de umanitate și transformându-se din observator outsider în actant de voie de nevoie, înțelege că trebuie să respecte obiceiul cu căzutul prin horn chiar dacă i-ar fi mult mai simplu să treacă prin pereți. Nu pricepe însă logica costumului, atâta timp cât copiii văd adevărul – adică un schelet ambulant, îmbrăcat în Hogfather, cu sacul de cadouri pe un umăr și coasa pe celălalt. Asta în condițiile în care nici nu-l mai punem la socoteală pe Albert, the oldest, most unpleasant pixie in the universe, ajutor de cărător de cadouri, care se îmbuibă până la refuz cu sherry și plăcinte de porc.

Undeva între cele două planuri, intră Susan, un fel de nepoată prin alianță a MORȚII, de profesie guvernanta perfectă, care vede și arde cu vătraiul toți monstruleții de sub pat pe care imaginația prea activă a copiilor îi face reali.

Și între timp, în Universitatea Nevăzută, Hex, computerul pe bază de magie, furnici, apă, un ursuleț de pluș și un firewall de albine, încearcă să compună o explicație logică pentru apariția din senin și în locuri cât mai ciudate, a unor ființe cu funcții supranaturale dar identitate fizică prezentă în realitate. Cum ar fi The „Oh God” of Hangovers, Billious cel fără de noroc, care se trezește în fiecare dimineață (sau prânz, sau seară) cu mahmurelile altora pe cap. Sau gnomul care împarte negi, sau spiridușul șosetelor pierdute. Acestea se numesc personificări antropomorfice și existența lor bruscă este legată de un surplus de credință nefolosită, care funcționează ca un catalizator pentru apariția în formă reală a variilor superstiții, frici sau supoziții vizavi de lucruri aparent inexplicabile, cum ar fi spiridușul căderii părului. Pentru că niciun bărbat pe lumea asta nu chelește din cauze naturale.

Și totul culminează cu un munte de dinți de lapte, un dulap flămând de orice mai puțin de cizme, Moartea Șobolanilor (The Grim Squeaker) în acțiune și lumea lui Moș Crăciun, care este exact ca un desen de copil. Copacii au trunchiul lung si drept, în timp ce tot frunzișul este aranjat cuminte în așa fel încât să formeze un rotund verde iar linia orizontului e chiar o linie, care delimitează o culoare de cealaltă.

Toate, absolut toate, pentru ca oamenii să nu înceteze să creadă. Iar MOARTEA, trecută prin foc și pară și milioane de ochi iscoditori de copii, reușește să salveze situația. Dar întrebările rămân. Stars explode, worlds collide, there's hardly anywhere in the universe where humans can live without being frozen or fried, and yet you believe that a bed is a normal thing. It is the most amazing talent. A very special kind of stupidity. You think the whole universe is inside your heads.

** Hogfather nu a fost tradusă în limba română. Am ajuns să o citesc pentru că un prieten vechi a hotarât la un moment dat că sunt pregătită pentru Discworld și, ca să mă convingă, mi-a băgat Hogfather sub nas, descriind-o enervant de irezistibil, cu interpretări de personaje și accente și râsete înaintea glumei. Am împrumutat cartea de la el și am citit-o cu grijă pentru că aveam interdicție clară și răspicată în a îndoi cotorul, că nu mai arată bine în bibliotecă. Acum am propria mea copie și e ferfeniță. Estetic, net superior. Și îl ascult pe Hrușcă, cântând de nea și globuri, bălăngănindu-se spânzurat între două continente, și mă întreb dacă universul e în capul meu sau într-al lui. Și dacă spiridușul părului pierdut va ajunge vreodată să-și înfigă degetele în claia blondă care stă să cadă dar nu pică. Oricum, cu sau fără Hrușcă, mulțumesc, Andrei. Așa, de Crăciun.