How to Dress Well şi la ce să te aştepţi în Anteroom

Se auzeau cuvintele oceanului, the cloud that opened the sky, rana acoperișului, fisura falsului craniu – țipa ca bezmeticul, știam ce înseamnă, nu eram mulți, situația ideală înțelegerii.

Ce nu știam încă e de unde vine.

Urma să ne poarte prin catacombele cosmosului, eram legați de mâini, piepturi ghemuite, picioare înlănțuite. E surprinzător cum chiar și în lanțuri, șoldurile au un creier motric al lor – dar am luat-o mult înainte cu detaliile.

Din dreapta Vlad îmi șoptea, e obosit, se zice că lucrează la lucrarea de doctorat în filosofie, nu eram mulți, reamintesc, eram chiar puțini. Puțini și rușinați. Se întâmplă des asta la Control, toți acești pelerini care trec pe la noi, noi îi ascultăm în căști cu ochii închiși, iar ei cântă pe scenă în fața noastră, zice Vlad. Înțeleg, nu e prima oară, nu e ultima dată, spațiile dintre noi permit circulația unei suferințe, știam ce înseamnă, nu știam de unde vine, deși există grote uitate în fiecare, cu nuanțe diferite, unele aurii, altele cafenii, unele poroase și altele lunecoase, dar iar am derapat. E ușor să calci strâmb când totul în jur se dezintegrează.

Trebuie că e foarte obositor să fii on tour de luni de zile, izolat, mânca singur, m-am dus cu el, a fost surprins, sunt obișnuit, e un exercițiu, mă voi întoarce la câinele meu și la propunerile indecente de a cânta la nunți, habar n-au ei, odată chiar am să merg, să-mi întind masa de merch la final, să le vând batiste brodate cu vene albastre.

Părul lung până la umeri îi intra în ochi ca o mască.

Cele două microfoane, două ancore între cele două pupitre, ca două colace de salvare. Plutea acolo între ele ca o prognoză meteo pe mare, într-o furtună ce-l sălta cu capul în nori negrii. Când norii s-au spart, a apărut soarele, s-au liniștit apele, circula dintr-un loc în altul împins de vânturi neștiute. Singur. Era un hublou în fața lui iar noi îl vedea de departe din ținuturile noastre safe, se plângea imperceptibil în aer, să fi fost a treia zi sub soarele torid cam pe la momentul când îți dai seama că echipele de salvare sunt plictisite undeva departe iar malurile cu nisip alb există doar în filmele cu naufragiați.

În ordinea notițelor pe care le luam în notes a urmat parada a unui dumnezeu plesnit peste fălci, însângerat pe gresia rece, părăsiri de toate culorile și vârstele etc., trecuse prin multe și ni le povestea cu generozitate și atenție prin niște fire nevăzute, întâlniri la care ea, dar nici el, n-a venit, decalaje temporale și ratări, o oală uitată pe foc – un negativ al carnavalului de la rio cu 20 de oameni dispersați pe margini, cu ochii închiși spre carele (ale)gorice ale nostalgiei pentru moarte.

(Nu mă înțelegeți greșit, eram la un concert, era întunericul ăla străpuns de fascicule de lumină color, înecat de fum, How to Dress Well undeva sus, pendula de colo-colo cu energia bruscă și brutală pe care o ai după două nopți nedormite și tocmai te-ai trezit pe scenă, basul tuna în cutia toracică, suferințe pictate pointilist de vocea lui de valsetto exersat care nu vine din corzile vocale ci din vintre, instrumentalele smulse dintr-o vitrină de influențe de la noise-dub-step la 8-bit-disco-pop și aruncate peste noi. Cum spațiile ce ne coagulau se puteau măsura în kilometri, totul se lovea de podea, se spărgea în tavan, alerga aiurea prin sala mare și amplifica izolarea la care voiam de fapt să ajung.)

Muzica lui Tom e o membrană de miere – te lipește de el și te ține acolo. Tu singur cu tine. El singur cu el. Separați împreună. Tu și ceilalți suferinzi prin care se transmite vibrația aia dislexică. Cineva uitat într-o gară. Cineva bea un whiskey. Cineva aranjează o pernă. Cineva lasă neterminat un tatuaj. E mereu cineva, dar nu lângă el. El călătorește prin ținuturi goale, fără ecou, se oprește în fața unor panouri publicitare pe care sunt promisiuni dar nu și numere de telefon, și-și șterge buzele crăpate cu dosul ars de soare al palmei.

(Nu mă înțelegeți greșit, eram la concert și muzica a lui Tom era ca pisica lui Schrodinger, și suferință și bucurie, stări în superpoziție – o muzică a lucrurilor fără rost dar valoroase, lucruri care dor și gâdilă, care taie și cos, care rănesc și consolează. De altfel, era genul de muzică rară în care așteptarea are sens, în care gropile trebuie umplute, în care dorul prietenilor care te așteaptă în California, New York sau Delaware poate hrăni nenumărate opriri în aeroporturi sau cluburi goale.)

Astfel de zone au o cronologie proprie, străină ochiului, n-aș putea vorbi despre timp sau ceasuri, durate și intervale, mi-au rămas niște însemnări ca dungile de pe tocul ușii fără nume sau numere, iar printre note mai găsesc împingeri în prăpastie sau niște droguri pentru care nu ești pregătit. Apoi, fără semnale de vreun fel, Tom a plecat de pe scenă. Nu l-a adus nimic înapoi (s-a scâncit, s-a pălmuit, s-a isterizat) – a trebuit să ne scoatem singuri din acea baltă de miere, un gest complicat, aproape imposibil, o smulgere a la baronul Munchausen - ca s-o țin într-un ton romantic, am avut mare noroc că ne educase până atunci în principiile superpoziției. A fost un moment de vid și întuneric, o dezorientare generală în care încercam fiecare o rearanjare cât mai firească, după posibilități, deși fuseserăm avertizați că o revenire la un t0 familiar nu mai era posibilă. S-a lăsat liniștea. Se auzeau doar picăturile ce izbeau podeaua între șuierăturile tinitusului.

Au trecut mai multe zile, memoria acelei nopți e ca un vibrafon fără buton de off, niște ecouri surde care încă țipă (în toate filtrele pe care le folosește el peste voce, de la zgârieturi la corale) iar printre frânturi îmi vine înapoi un moment. A intrat un uriaș, el însuși prins în falduri de miere grea – a traversat camera în niște stop-cadre fixate de stroboscop, îl sumonase Tom din străfundurile lui fără ferestre. Bombănea ceva și-l auzeam slab dar clar, era o voce molcomă, vorbea cifrat despre delayed gratifications ca la un curs academic despre evoluția noastră ca oameni, despre ce ne mișcă și despre cum avem răbdare infinită și ne putem izola benevol, pentru ca revenirea finalului să fie revelatoare.

Ultimul portofoliu conține fotografiile de pe urmă – fotografiile post-fotografie, ultima vedere a orbului, zicea odată Nicu (n.r. Ilfoveanu), ultimul album pe care l-ai scos vreodată, ultimul concert pe care l-ai cântat, și am senzația că dacă ultimul concert al lui Tom va fi fost în România, la Control, cu 20 de oameni în public, poate că n-ar fi chiar atât de rău. The silence of silences s-ar instala apoi, și n-ar fi cea mai groaznică întâmplare, iar camera s-ar opri din rulat și totul s-ar evapora.