How to Summer Well 2013

Luăm personal Summer Well-ul. Avem fiecare prea multe motive pentru asta. Anul ăsta am fost trei din SUB25, am fost separat, și ne-a plăcut. Pentru că:
 

Pentru că nu se poate o vacanță ca un festival, că am ajunge cu tălpile pline de bătături și ne-am plictisi de bere la draught, avem a festival like a holiday, cu cele mai frumoase două zile din august. Baloane de săpun gigant, balon care se ridică deasupra festivalului, șezlonguri, proiecție despre Bowie, tatuaje temporare pe clavicule și în alte zone sexy. Seara, video-mapping de la Les Ateliers Nomad care transformă o clădire în castel de prințese, sau atinsă de creaturi magice cu foc. Până și muzica de warmup e gândită ca să meargă cu line-up-ul: ultimele love-uri din Angels de la xx s-au continuat cu Playground love de la Air, iar The Vaccines au intrat după ce Kanye West – Mercy pregătise terenul.  [Miruna Potop]
 

Timpul trece altfel la Summer Well, pe domeniile prințului care s-a iubit cu Regina Maria. Curge ca un torent pe DN1A. Am ajuns acolo pe bicicletă, ca să merit vacanța-festival, după 30 de kilometri pedalați dus-întors. La lac, pe podeț, pe pajiște timpul trece upbeat și upstream. Trec cupluri de mână, mai aveți jetoane? N-ai și tu o țigară? Vreau înghețată! Mi-aș lua colanți... La Enra 5 artiști japonezi au făcut timpul să se miște sincopat și sincron, pentru că au suprapus perfect sunet, vizual digital și corpuri. Cu muzica, cu oamenii și cu avioanele, timpul la Summer Well a trecut agale, ca într-o nostalgie la prezent, când n-ai mai vrea să se termine vara niciodată. [Ioana Pelehatăi]
 

Eu jur, da’ jur că nu mai merg. Evident că vineri m-am răzgândit. Acolo, uneori m-am trântit pe un petec de iarbă bine tunsă, alteori m-am pitit la o umbră bine poziționată. După câteva minute mi-am dat seama că sunt într-o grădină uriașă, hei, te știu!, cum naiba încap toți oamenii ăștia în Control în weekend-urile obișnuite? După câteva ore mi-am dat seama că dacă nu stai la coadă bei mai mult. Și că aș putea locui forever într-o grădină ca asta, cu voi toți. Un veac ca un festival ca o vacanță. [Larisa Baltă]
 

Glasvegas
 

E cu ecou în voce și accent, în versuri și chitară. E un băiat care ar fi putut deveni fotbalist, însă iată-l cum își dă sufletul într-un colț uitat de lume, în fața unei mulțimi care, surpriză, știe versurile de la Daddy’s Gone. Are ochelari de soare, nu vorbește mult, e distant ca muzica pe care o cântă. Tipa de la tobe stă în picioare și bate, bate și tot bate; dă niște energie peste melodiile ușor repetitive. M-am gândit la altceva pe tot parcursul concertului, dar erau gânduri care-mi vin și când îi ascult acasă. Nu știu dacă e de bine sau de rău. Senzația e ca mi-au plăcut, dar o dată ajunge. [Larisa Baltă]

Michael Kiwanuka
 

Soarele apune încet, în ruliu și tangaj. În plutire leneșă, cu toropeală de bere și fire de iarbă la picior, habar n-am când a apărut pe scenă un băiat din care văd doar părul și o chitară. E Bob Dylan din Uganda, zice cineva, iar noi suntem la un Woodstock hipsteresc în Europa de Est – deci e perfect. De fapt, nu-l ascultă prea multă lume. E ora aia din seară când te gândești dacă mai vrei jetoane/bere/budă/mâncare/să te combini. Dar dacă te oprești un pic din vrut și cerut ca să-l asculți pe Kiwanuka, îți dai seama că ai toate lucrurile bune în fața și-n urechile tale: Home again/ Home again/ One day I know/ I'll feel home again. [Ioana Pelehatăi]
 

You knoooow I’ll never! faaade away, urlu din toți bojocii ca un căpcăun, în timp ce mă duc să mai înghit o bere cu tot cu pahar. Și o țin așa până la plecare, ba chiar îmi vine să mă duc la el să-i cânt la picioare când îl văd seara în Control. Adică la el, băiatul cu ochelari de contabil, cu voce de mascul în sezonul de împerechere, cu costum crem și cu farmec. Între melodii, ne întreține cu glume. În rest, știe despre un Chevrolet care ar putea să-mi schimbe viața, despre niște ani, poate șapte, poate șaizeci, îmi zice we could make up our minds, we could leave them behind și știe că votez pentru, știe exact cum e cu ăia douăzeci-și-ceva-de-ani. Practic, știe prea multe. [Larisa Baltă]
 

Spector au fost drăguți tare, una dintre surprizele cele mai plăcute. Au profil de trupă ideală de festival: refrenuri fredonabile – check, interacțiunea solistului carismatic cu publicul - bifat de două ori, dacă se poate, și melodii indie pe care bătătorești iarba sub teniși. Fred, solistul, a dialogat destul cu publicul, cireașa fiind: In England, festivals are grey and muddy and people kill each other, but here it’s nice and sunny and you’re all civilised people, having a good time. S-a bucurat când gagicile din față au ridicat un banner în cinstea aniversării a 1 an de la lansarea albumului Enjoy It While It Lasts și ne-a atras atenția că era și ziua toboșarului Danny. Deși a zis că ar fi cam penibil să cântăm, până la urmă i-am lălălit cu toții un Happy Birthday, intercalat cu melodiile pe care le știam toți: Chevy Thunder, Celestine, Never Fade Away.  [Miruna Potop]
 

The Vaccines
 

Un pic de mântuire, m-am gândit, când i-am văzut și anul ăsta în line-up. Chiar dacă aproape uitasem versurile de la Wetsuit, dar senzațiile sunt amintiri mai loiale. Așa că m-am așezat acolo, în primele rânduri, și am inspirat adânc. Știam. De-aia am și răgușit. Că m-am îndrăgostit cândva de adolescența pe care o cântă. A mea, până la urmă. Că uneori e bine să ți se amintească despre lucrurile pe care le lași în urmă. Preventiv. Și când o faci dând din cap, cu chitara în brațe, e și mai bine. [Larisa Baltă]
 

Dacă fiecare zi avea un headliner, pentru mine ziua 2 a însemnat The Vaccines. De-abia așteptam să cânt Norgaard și If You Wanna, primul Vaccines care mi-a trecut pe la ureche. Și fuck it, am cântat împreună toate hiturile lor, nu cred că au omis vreunul. Justin, vocalul, ne-a atenționat la un moment dat că ‘even if we don’t know all the lyrics, we all know how it feels’ și am dat din cap aprobator când a explodat Post break-up sex. Ce am înțeles din concert: mult dans, multe mâini puse în cap, exprimând un vai, nu pot să cred că o bagă și pe-asta, ochi închiși ca să simți bine momentul și după țopăiala pe refren. Frumos de tot și demn de stat cât mai în față. [Miruna Potop]
 

Suede
 

La Suede am descoperit mai demult rezonanța cuvântului maybe. Așa că am stat mută, nemișcată, cu ochii mari, cu urechile încordate, îmi venea să le trag mai spre scenă, era Trash, băi. Chiar acolo, live, vreo 7 ani mai târziu. N-am mai auzit nimic după, m-am așezat pe iarbă să-mi trag sufletul. [Larisa Baltă]
 

Oh, Brett Anderson, oh, you. Tu, cu vocea aia care se duce, discret androgin, un pic prea sus. Tu, care porți exact atât eyeliner cât trebuie ca să rămâi Brit Pop. Tu, care-ai rămas nițel stuck in the nineties – dar nu-i nimic, și noi la fel. Altfel n-am fi venit să te vedem. N-ar fi suspinat o pădure întreagă de gagici la mișcări de pelvis, cămașă leoarcă și păr fluturat. La silueta ta, profilată în salturi pe fundal de proiecții minimaliste și/sau pop art. Și am oftat-cântat-unduit toate Oh, whatever makes her happy/On a Saturday night... Pentru că, deși e 2013, Brett Anderson încă mai are energia să coboare în public. Și Suede încă mai au curajul să cânte despre cum e când simți că It starts and ends with you. [Ioana Pelehatăi]
 

The xx
 

Dacă The xx veneau după ce au lansat primul album, aș fi fost un fan entuziasmat. Așa, post Coexist, mă așteptam la un concert cu o atmosferă mișto, dar destul de mellow. Ce s-a întâmplat a fost wow. Impresia generală e că live și-au cântat repertoriul (același ca la Glastonbury 2013) mult mai deep și mai aproape de remixurile super-populare la melodiile lor. Romy și Oliver se întâlneau în mijloc și își unduiau chitara + basul, amândoi cu vocile joase: a ei șoptită, a lui de fumător de Carpați. Decorul și luminile respectau tema bicoloră și laserele se intersectau în x-uri sau triunghiuri. Highlightul a fost când am căutat carul mare printre norișorii de fum gros, parte din show, în timp ce fredonam cu xx Night Time. Când în față nu se aminteau amorurile, care făceau cuplul din fața mea să se pupe de parcă o puneau de un copil right here, right now, Jamie făcea spectacol în spate, lovind în tot ce apuca, de la xylofon, cinele și drum-machineuri old-school: 808uri și 909uri. Toată ziua a fost un lung intro pentru The xx, și tot Intro a fost și outro-ul londonezilor înainte de bisul care speram să nu anunțe că s-a terminat deja una dintre cele mai mișto experiențe de festival. [Miruna Potop]
 

Piesa asta rupe, mi s-a spus atunci, prima oară, de The xx, chiar dacă Islands nu e genul de melodie care te-ar ridica de pe scaun să te rupi. Dar la concert am aflat că e un joc de seducție în muzica lor. Cum creează un vid în jurul sunetului de chitară; cum se face liniște înainte de a auzi mulțimea - you’ve applied the pressure to have me crystallized; cum se apropie el; cum se supun și se posedă unul pe altul, sub sunetul grav al basului și sub mișcări feline; cum vocea lui îmi vibrează pe șira spinării, ca și cum aș ști că ceva se apropie și urmează să mă străpungă; cum negrul în care sunt îmbrăcați absoarbe tot ce suntem în mulțime. Devenim fractali, cântăm la unison, suntem simpli și compleți. E ceva mai mult decât muzică. [Larisa Baltă]
 

Nici nu știu. Poate că, de fapt, eu n-am fost la The xx. La țigara de după, mi s-a spus că în spate nu s-a auzit foarte bine, că Romy a falsat, că luminile nu erau așa tripante. Așa că nu știu decât cum a fost pentru mine. Am intrat hiper-alertă în concert, atentă la cum dă percuția ritmul dintr-un arsenal de jucării frumoase. Am dat capul pe spate și m-am uitat la cer printre fasciculele de lumină care proiectau un plafon de nori numai al nostru, iar apoi se spărgeau în copacii din jur – globuri din pixeli CMYK. Mi-am potolit respirația ca să nu pierd niciun vibrato din Crystallized. M-am îmblânzit ca să-mi sincronizez corpul cu pauzele din împletirea voce-muzică-liniște. Tot ce-a urmat după Chained a fost afterglow. The xx m-au făcut să-i vreau mult, mai mult, să-i am, să-i las să plece, să-i mai vreau o dată. Sper c-a fost la fel de bine și pentru tine. [Ioana Pelehatăi]