„Ia ziceţi, domnişoară, unde mergem?”

Intersecția Obor, iulie 2012. 41 de grade, prânz, o zi de duminică.

Vin pe jos de pe Lizeanu. Aseară am fost la ziua 2 de Bestfest cu Röyksopp și Booka Shade. M-am întors cu o prietenă cu mașina pe la 5, am stat la ea până la 7 și-am vorbit, pe la 10 am ațipit, iar acum vreo oră m-a sunat maică-mea să mă întrebe dacă nu mai vin și eu pe-acasă. N-am vrut să mai dau banii pe taxi așa că am mers circa 12 minute prin soare. Am făcut un fel de walk of shame, fără să-mi fie rușine de mine. Sunt doar mahmură, nedormită și cu hainele de ieri. Port un fel de fustă-pantalon neagră cu talie înaltă și o cămașă în carouri cu mâneci scurte, pe care o simt cum se lipește de mine. La festival o înnodasem sub sâni că mi-era prea cald; acum atârnă șifonată peste pantaloni. În picioare am converși; pe cap un fel de bentiță cu fundă, geanta purtată poștaș.

Ajung în intersecția mare de la Obor: văd că nu mai am cartelă de metrou și încep să mă gândesc la un taxi cu aer condiționat. Mă răzgândesc; sunt groaznică, așa fac mereu. Traversez, ajung pe partea cu magazinul Obor. Mă îndrept către stația de taxiuri. Mai nimeni nu lucrează: 4 mașini oprite, toate cu ușile deschise, așteaptă să treacă timpul mai repede. Unul doarme cu scaunul lăsat pe spate și o muscă îi bâzâie maieul nu prea alb. Altul ascultă Radio România Actualități, încep știrile pe scurt. Unul citește ziarul. Al patrulea vorbește în stație. Fac ce fac de obicei: mă uit la fețele tuturor înainte de orice.

-Ia ziceți, domnișoară, unde mergem? zice nenea cu ziarul.

-Unirea, dacă se poate.

-Pentru dumneavoastră, orice, și-mi rânjește.

Aruncă ziarul pe scaunul din dreapta și pornește motorul. Eu dau ocol mașinii și mă urc unde stau mereu; pe bancheta din spate, lipită de ușa dreaptă, fix pe diagonala lui dom’ șofer. N-are aer condiționat, dar merge cu toate geamurile jos. Am criteriile mele când mă urc în taxi: să nu fie o companie fantomă, și să fie de vârsta lui tata, deci 50+. Așa mi se pare combinația cea mai safe: domn în etate, fără privire de American Psycho.

-Am și io un băiat, așa cam de vârsta ta. (se uita în retrovizoare) Se însoară într-o lună.

Super, are chef de vorbă. Îngaim un „felicitări”. Zice că nu i-a mers cu nevasta, era unguroaică, eu să nu fiu proastă, să nu mă mărit. Se vrea sfătos, trecut prin viață, dar are un discurs cel puțin incoerent. Prind doar frânturi și dau absent din cap: „da, da, cum ziceți dumneavoastră”.

Am 21 ani, am craci lungi, dar destul de pulpănoși. Am pielea foarte albă, chiar dacă e vară, genul ăla care nu se bronzează, ci doar se înroșește. Probabil că sunt din categoria de oameni care arată mai ok îmbrăcați; nu mă claxonează mașinile, nu blochez traficul în intersecție când apar.

-Nu vrei să te iau cu mine la nunta lu’ fii-miu? Ca să nu merg singur. Mănânci moca, dansezi...

Ce? Să mă ducă unde?

Își intinde mâna dreaptă și mă atinge pe sub rotulă, urcă pe coapse. Noroc că nu ajunge mai sus. Rămâne cu stânga pe volan. Are mâini butucănoase, muncite, cu unghii scurte și pătrate.

-Îmi țin și eu mâna așa. Sper că nu te deranjează.

Ba normal că mă deranjează: îi iau mâna, o dau la o parte, îl rog să înceteze.

-Eh lasă, că nu-ți fac nimic.

Își pune palma la loc unde era și mă strânge de picior. Încerc să-mi dau seama cum naiba îi ajunge mâna pe piciorul meu. E dislocată? Nu, are scaunul lăsat pe spate la maxim și conduce în stilul șofer de tir/ membru al unei găști din Compton.

Mă întreabă dacă am prieten. Mint și mă bâlbâi și zic „da, da, normal”, deși e perioada cea mai lungă de până acum de când n-am pe nimeni, nici măcar potențial. Iau telefonul în mână, mă uit la ecranul negru: „sun pe cineva sau doar mă prefac?”. N-apuc să fac nimic, că vine și replica:

-Și te lasă să mergi așa singură? Pulărăii ăștia de vârsta ta habar n-au ce să facă cu o femeie.

Stă să-mi explice cum eu am nevoie de un bărbat adevărat care să mă arunce pe pat și să-mi arate cum stă treaba.

-Nu, n-am nevoie de nimic.

Se uită la mine în retrovizoare și își mușcă cumva buzele:

-Sigur știi tu să faci un bărbat fericit cu buzele alea groase.

Buzele moștenite de la tata, spre încântarea mamei, care are buze subțiri. Buzele sărutate de băieți care mi-au plăcut. Buzele pe care le dau rar spre deloc cu ruj, ca să nu arate vulgar. Acum mi-ar plăcea să fie mici, să nu se vadă. Cum o să îmi mai zică cineva ceva despre buzele mele și să nu mă gândesc la palma lui care încă transpiră pe piciorul meu? Nu am cum să mă dau mai în spate pe banchetă. Să se pună roșu, să se pună roșu. Haide, haide. Roșu! E weekend și nu e trafic deloc. Orașul e gol. Niciun stop. O să cobor la primul roșu. Dacă e blocată ușa? Miruna, fă ceva. Îi zic să oprească, doar nu e dement.

-Vă rog opriți la colț acolo. Arăt cu mâna undeva pe dreapta, îmi tremură vocea deja.

-De ce să opresc, n-am ajuns la Unirii. Auzi, da’, nu mai bine mergem noi la un suc? (Se întoarce din nou la mine.)
Te duc acasă mai târziu. Ne cunoaștem și noi mai bine. Îți gust și io buzele alea.

Se pune roșu. Frânează întârziat pentru că era ocupat cu planificarea întâlnirii. În filme portierele sunt blocate. Norocul meu că gândesc în avans și ridic de țumburușul de plastic. Gândești în avans pe dracu, dacă gândeai luai metroul. Deschid portiera, îmi desprind mâna lui de pe piciorul meu, mă dau repede jos, trântesc ușa. N-a apucat să se prindă, nu cred că se aștepta la asta. Grăbesc pasul, fug printre mașini până pe trotuar.

S-a băgat pe banda cea mai din dreapta și merge de-a lungul meu pe trotuar. Urlă pe geam:

- Îmi dai mie țeapă? Nu mă faci tu pe mine! Vezi că te aștept acolo, în fața parcului unde ai zis să te duc. Te prind io și dau cu mașina peste tine. Târfă proastă, crezi că scapi de mine?

Pasajul de la Muncii apare pe carosabil și îl înghite. Am scăpat. Pot să nu mai alerg pe trotuar. Pot să respir. Pot să mă opresc din tremurat. Pot să ajung acasă.

Ori de câte ori am povestit episodul ăsta, mereu am fost întrebată: de ce nu i-ai luat indicativul? L-ai reclamat? L-ai recunoaște dacă l-ai vedea pe stradă?

Sunt mioapă și nu aveam ochelarii la mine. Nu văd nici meniul de la McDonald’s, darămite să citesc pe o legitimație. Creierul meu a blocat cum arată, îmi amintesc doar vocea și compania de taxi. Sincer, tot ce îmi doream era să scap și să nu-l mai văd niciodată. Am rămas cu o frică constantă de a mai merge singură cu taxiul, chiar și comandat, și de atunci le plătesc cursa prietenilor care nu au drum în direcția mea, doar ca să mă lase pe mine acasă întâi. Data viitoare o să îl ameninț că îl reclam, cu tatăl meu fictiv care lucrează la Poliția Capitalei sau cu sprayul cu piper pe care chiar dacă l-aș avea mi-ar fi frică să-l folosesc. Dar mai bine să nu existe o dată viitoare.

Ilustrație de George Roșu