Ideo Ideis: Viaţa la cămin

Înainte să ajung la Ideo, credeam că o să fiu cazată la un hotel și că o să împart camera cu o singură persoană. Joi, 8 august, pe la prânz, am aterizat în Alexandria, un pic obosită și foarte nerăbdătoare. 15 minute mai târziu mă aflam în cămin, locul în care aveam să stau pentru tot restul săptămânii. Cameră de șapte persoane, baie la comun, toropeală – șoc.

De dimineață

Când mă trezesc, sunt cam 60% șanse să văd fețe necunoscute dormind angelic în paturile de lângă mine. 70% șanse să se audă lume vuind pe hol și 90% șanse să am hainele lipite de mine. Îmi iau robotic prosopul pe umăr, șlapii cuiva, șamponul altcuiva, și mă împleticesc spre dușuri, unde se cântă din toți rărunchii tot felul de melodii care foarte rar se sincronizează. Nimănui nu-i pasă să-și arate fața-de-somn și urmele de salivă din jurul gurii, sau să vomite de față cu toată lumea iar apoi să zâmbească suav și să se care. Nivelul de inhibiție a scăzut odată cu trecerea zilelor; la început era dificil să te schimbi de față cu colegii de cameră, așa că te ascundeai în dulap și mai și închideai ușa după tine. Spre sfârșit e mai chill, te întorci cu spatele, tragi leneș hainele pe tine, și nu mai închizi nici ușa de la cameră.

La prânz

Căminul e aproape gol, în afară de câțiva care au neapărată nevoie de un power-nap sau de un duș rapid. E răcoare, dar nu poți să stai mult, că în Conciato se râde și la Casa de cultură se joacă pe foc automat.

Seara

Lumea se târăște leneș din Conciato sau de la vreo piesă, un pic amețită, un pic obosită, și cu multe pachete de țigări proaspăt cumpărate. Înainte de cămin, o scurtă oprire la non-stopul de lângă. Preferatele sunt vinul și berea, la tării nu se bagă prea multă lume, pentru că „de la alea borăști grav”. Pe la orele 11-12, grupulețele sunt deja făcute. Câteva în lounge, câteva prin holurile din cămin, și multe pe teren. Pe teren sunt băncuțe, e întuneric, și mult loc în care poți să stai întins și să filosofezi despre stele până începi să bolborosești și după să adormi. Declarațiile tot acolo se fac: șoptite sau urlate să audă toată Alexandria, după fire.

Și noaptea

Grupulețele se împrăștie în perechi de câte doi-trei oameni. Discuțiile despre conspirație, Dumnezeu și ce-sens-are-să-trăiești pe scări, urcați pe pervaz, sau sprijiniți de colțuri. Exhibiționisme și tumbe pe terenul de baschet, că acolo e un bec. Pe iarbă se stă în cerc, la hăhăieli, pasat-petul-de-bere și lipeli, iar în holul de la parter se joacă ceva, cu reguli vagi. Spre dimineață poți să mergi pe acoperiș, dacă ești în stare să urci scara subțire și maxim de abruptă (în fine, acum nu mai poți, pentru că cică e periculos, pf).

Închideți ochii, ăsta e un exercițiu de încredere. Înaintam cu pași repezi, imaginându-mi că o să calc în gol în orice clipă. Îmi vizualizam căderea, și cum o să încerc să îmi înfig degetele în afișul gigantic cu Nicu Covaci care se uită galeș spre teren. Îmi dădeam seama că e stupid să cred că o să ne lase să cădem, dar totuși, dacă nu e atent? Dacă nu ne oprește la timp? Gata, deschideți-i. Stăteam pe margine, toți trei, și eu am zis că trebuie să scriu despre momentul ăla. Cum căcat să scriu despre asta? N-ar avea nimeni cum să înțeleagă. / Fix asta să zici. Poate așa o să încerce să-și imagineze. Am pufnit și am simțit un val de căldură. Se auzeau oameni cântând, era răcoare, și îmi bătea inima de parcă era un cal care o luase razna într-o cursă. Și după, am coborât de pe acoperiș luminată de lanterna pe care o ținea cineva de jos, și îmi trăgeam rochia de toate părțile, că fix atunci își găsise să aibă moment de Monroe. Apoi am picat în pat, și am adormit în două secunde, cu senzația că ăla e cel mai frumos, cel mai moale, și cel mai parfumat pat din univers.

Fotografii de Adi Bulboacă
Acest material a fost publicat în al treilea număr al gazetei Colaj, realizată de echipa revistei SUB25 la Ideo Ideis, Festivalul de Teatru Tânăr de la Alexandria. Citește alte articole de la Ideo Ideis.