Ideo Ideis: Viaţa la cort

Am ajuns în Alexandria de-abia marți, cu verde sub ochi și cu două cozi împletite. Între timp, Claudia, care ajunsese odată cu ceilalți, de pe întâi, îmi tot povestise despre viața de cort și discrepanța dintre zi și căldură și seară și teatru, dar eu nu puteam să îmi formez o imagine compactă. Probabil pentru că atunci când aud cort îmi imaginez un cort mare de circ, în carouri roșii și portocalii, trasate egal, simetric.

[Fâșiile albe și interminabile de cort vuiesc de vânt și răcoare șușotită noaptea și preling broboane de transpirație gălăgioase de la prima oră a dimineții, care tot cresc până spre dup-amiază. Clipoceala care se aude de la bazin și lipăitul șlapilor sunt împreună mantra palatului alb în care se bâzâie sau se dormitează la grămadă.]

În dimineața aia, m-am amețit prin Alexandria cu mașina, căci GPS-ul nu ne mai coresponda eficient și am fost redirecționată de la Casa Culturii către ștrand, căci Claudia era prea obosită și mahmură ca să mă preia.

M-am încurcat încercând să mă descurc singură, dar, într-un final, nu am găsit un cort de circ, ci o clădire albă, care se deschidea într-un șir lung de corturi - nici acum nu le-am văzut pe toate, cred. Claudia ținea în mână o cană albastră cu un soare verde la care se uita încruntat, din când în când. Avea ceai și încerca să deschidă un pliculeț de Nes cu dinții, dar nu putea. Am încercat să îl rup eu cu unghia, dar nu am putut, ceea a făcut-o să își dea ochii peste cap și să-mi întindă, forțat, cana. Hai la cort.

Am ajuns într-un cort, al doilea de pe rândul din față, pe care scria SUB25 și Par Ris. Între timp, Claudia a reușit să își deschidă pliculețul de Nes, pe care cred că l-a turnat în ceai, dar nu sunt sigură. Oricum, în cort era o serie de paturi, majoritatea libere, în afară de trei de lângă ușa-perdea, care erau umplute cu haine și sticle și două doze, plus o Teona care se spăla pe dinți într-o cană.

Bogdan fuma o țigară afară și scruma într-un fel de ghiveci. Mi-au explicat cum stă treaba - stăteam în cort cu o trupă din Baia Mare care se culca mai devreme, deci noi nu puteam fi chiar atât de gălăgioși. Deși eram.

[Să înveți să dormi în timp ce 20 de oameni aplaudă în forță în cortul vecin la 8 dimineața, în timp ce bubuie dubstep în boxe când ai vrea să tragi un power nap înainte de spectacolul de seară, sau în timp ce se aud cascade gigantice de râsete de toate culorile care se amplifică una pe alta, să înveți așa ceva, asta înseamnă viața la cort.]

După ce mi-am primit geanta supercalifragilistică Ideo, am fost condusă în Conciato, care cred că e locul de ieșeală din Alexandria, unde crochetele cu cartofi prăjiți, unși cu sos de usturoi, sunt mâncare de curcubeu.

Viața la cort e frumoasă. Serios - mie mi-a plăcut (și îmi place foarte mult), iar acum îmi simt cerul gurii și gâtul lipicios, căci am poftă de mare și de cort pe și în nisip. Chiar dacă m-a mușcat un țânțar de gât și am strivit unul cu perna în timp ce mă rostogoleam în somn, iar Bogdan încă mai are ochiul stâng umflat, tot de la un țânțar.

Prima noapte a fost prea cald, noi am băut puțin vin și ne-am aruncat în piscină, deși nu aveam voie. Ne aruncasem din rochii înainte, dar a fost ciudat și plăcut să îmi simt chiloții îmbibați de clor, lipindu-mi-se de piele. Citisem sau văzusem o chestie despre clor și cantitatea de mizerie din clor, și nu știam dacă să mă scutur sau să mă afund mai adânc. „Cu toții suntem făcuți din mizerii, Tea.”

[Deși majoritatea participanților au înțeles din prima că programul de bălăcit e de dimineață până la 9 seara, au fost câteva excepții. Bodyguarzii stăteau solemni în întuneric și când se azvârlea vreun răzvrătit se ridicau încet, pentru că știau că n-au nimic nou de zis. Bombele care s-au lansat în apă din fugă sunt niște bombe conștiente. La scuze ca „ah, mi s-a făcut rău și în momentul leșinului s-a întâmplat să fiu fix pe buza piscinei” sau „vai, chiar nu avem voie? nu știam, îmi cer mii de scuze” sau „haideți, domnu’ bodyguard, intrați și dumneavoastră, să vedeți ce frumos e”, fețele lor serioase scapă cel mai ascuns zâmbet din lume fără însă să se lase înduioșați prea tare. Și de fapt, lipsa bodyguarzilor ar fi făcut pleoscurile de o sută de ori mai puțin satisfăcătoare.]

Am stat în mijlocul piscinei și m-am uitat cu Claudia la stele, în timp ce Alin s-a apropiat de noi cu o bere în mână, o șapcă întoarsă și un prieten lângă. „Ieșiți, că faceți pneumonie, serios acum.” Nu voiam, așa că s-a orientat spre Bogdan, care stătea pe un șezlong cu picioarele încrucișate. „Scoate-le, că răcesc urât.” A venit cu un prosop, până la urmă. A doua zi, Alin ne-a zis că a răcit și el, probabil din empatie.

Ziua era cald, iar noi ne trezeam pe la 11-12, și ne făceam duș la dușurile-fără-de-perdea.

[În prima zi, printre primele lucruri pe care le-am făcut când am ajuns la corturi a fost să dau fuga la băi, să văd cum arată noul lăcaș de rugat la zeul apei calde. Am fost impresionată - gresie peste tot, perdeluțe ordonate. Deja din a doua zi apa rece a început să fie tot mai băgăcioasă, iar perdeluțele s-au șubrezit; în a treia au căzut de tot. Așa că mai pudicii au început să se furișeze la duș la ore dubioase când toți ceilalți se hăhăiau pe teren, și mai exhibiționiștii au recurs la dușul în grup, cu bătaie de șampon, fugărit în slow-motion ca să nu pice cu dinții înfipți în gresie.]

Ne dezbrăcam pe după sau pe sub sau fără prosop și noaptea ne închegam picioarele cu Autanul Claudiei, pe care ni l-a vărsat Teona pe picioare. Aveam telefoanele agățate sus, de prizele legate de țevi, și ne curgeam și ne topeam în broboane de cald la spectacole, căci era foarte, foarte cald înăuntru, iar eu mă descălțam de fiecare dată, pentru că sandalele îmi răniseră și bătuseră tălpile și degetele de la picioare. Mersul prin Alexandria, seara, era, totuși, frumos.

Noaptea, ieșeau stelele, iar, după cum a zis Ștefany, doar aici, în Alexandria, mai ies stele. În București, aerul e prea închis, prea închegat. Seara, am văzut doi bătrânei pe o bancă, ținându-se de mână și plimbându-se ușor. Mai multe cupluri de bătrânei, de fapt. M-au făcut să mă încrunt și să mă gândesc la bătrânețe și singurătate, dar am și zâmbit prin căldură.

În cort, am stat talpă în talpă și am ascultat Lou Reed, am vorbit despre cântecele și melodiile care ne fac să plângem, despre facultate și viitor, despre rotunjimile noastre, și am fost urâți și frumoși în timp ce pufăiam fum și ne luam în brațe în somn.

[Fiecare cort are intrare separată, dar paravanele dintre camere nu sunt până sus de tot. Așa că există un mare spațiu comun, la câțiva metri de zecile de paturi înghesuite în marele cort alb, în care plutesc nestingherite mirosuri care uneori se îmbrățișează și alteori se bat, melodii care foarte rar sunt din genuri măcar vag asemănătoare, frânturi de conversații care de multe ori sunt atât de surprinzătoare și de notat în carnețel că rămân suspendate în marele spațiu comun din marele cort alb, ca toți participanții din zecile de paturi să se poată benocla la șirul ăsta mare de cuvinte întortocheate până spre dimineață când, întâmplător, adorm.]

În cort, mi-am rupt un trandafir de pe floroniță, coroniță despre care un trainer a spus că e la modă, și în cort am vânat cutii pătrate cu suc de portocoale.

Într-un cort de la Ideo Ideis, mi-am regăsit un calm interior pe care nu cred că l-am mai avut vreodată, un calm ce mi s-a înfiripat în timp ce perdelele cortului se loveau de paturi, pe la 6 dimineața. Înainte, mă înveleam în fâșii de aroganță, sperând că pot să mă păcălesc, oarecum, pe mine. Cu o săptâmână înainte de Ideo Ideis, plânsesem și mă zgâriasem, ajungând să am atacuri de anxietate și să simt cum mi se chircește stomacul în spasme de frică.

Procesul meu de înflorire începuse cu câteva zile înainte de Ideo, dar mi-au crescut petale abia în cort. Cum ne-a spus și un tip cu o cruce masivă la gât, că la un workshop, un trainer îi pusese să scrie, pe o foaie, „mă iubesc, mă iert, mă accept, e dreptul meu divin”. Toți trebuiau să se ridice în picioare când propozițiile de mai sus li se potriveau și se mulau pe ei. Unul nu a reușit să se ridice, și toți i-au strigat cuvintele de mai sus, ca să se accepte. Așa a fost și cortul din Ideo cu mine. Mi-a strigat cu fiecare șosetă atârnată de țevile de sus.
_

Articol publicat în gazeta Colaj (2/2015), realizată de echipa SUB25 în colaborare cu Plic, o revistă la Ideo Ideis, Festivalul de Teatru Tânăr de la Alexandria.
Intră-n cort