În care Aladin şi Harry Potter îşi fac apariţia în Titan

Revelioanele sunt tot timpul varză pentru mine, de aia am decis să rămân acasă cu cea mai bună prietenă și să fim rebele împreună. Am hotărât să petrecem în sihăstrie și snobism, cu un film care dă bătaie de cap și fără numărătoare finală, pentru că suntem prea cool să ne înjosim la bucuria măruntă de a fi epuizat încă un an din viața nostră amară. Da. Dar după o sticlă de vin și nenumărate telefoane de la oameni care nu voiau să accepte comportamentul nostru antisocial și teribilist, am început să ne gătim de plecare.

Muieri ce încercam să fim, ne-am pus haine de cocktail party, ne-am ondulat părul, am încercat să învățăm din tutoriale youtube cum să ne facem smokey eyes, și la 23 ne-am pus pe sunat la taxiuri. Continuând să bem și devenind supraentuziasmate de desfrâul și distracția de care o să avem parte. Am sunat o oră și evident, nimic. Așa că am rămas acasă gătite ca două cocote din BD-uri și ne-am uitat pe geam la artificii și la câinii care alergau disperați. Amintire - masa de călcat din mijlocul sufrageriei, de care ne-am lovit toată seara, dar pe care nu ne-am îndurat să o strângem.

Miluindu-se de mine, un bun prieten apare după miezul nopții cu doi tovarăși de-ai lui, arabi: un hipsteraș simpatic și inofensiv, cu o pătură-eșarfă în jurul gâtului, și un altul care aducea a solistul de la Faithless, varianta cuțitar. Sparți morți. Cuțitaru a început să scoată și să arunce haotic toate cărțile din bibliotecă, și a râs 10 minute de Persistența memoriei lui Dali. Sub privirile mele exasperate și neputincioase, alunecam într-un coșmar Haneke style și mă gândeam de ce dracu nu am pe nimeni pe speed dial, în caz că.

De frică am acceptat să mă uit două ore la Rats on Cocaine și toate animațiile cu narcotice, și mă gândeam ce dracu de copilărie nefericită au avut oamenii ăștia să fie așa de insensibili la violență. Mai ales daca implică șoricei. Oscilam între a-mi arăta discret nemulțumirea și dorința să plece, și frica de comportamentul lui imprevizibil. Dar odată ce am descoperit melodia Mass Destruction și am pus-o pe repeat de 10 ori, am început să apreciez vibe-ul ăsta de pericol și de ilegalitate totuși inofensivă și m-am relaxat. Calmă am fost și când au început o tiradă ultraviolentă împotriva americanilor și împotriva unui român - se pare iubitor de americani - asupra căruia plănuiau o răzbunare demnă de a-i deschide ochii.

Nici nu mai știu cum și când au plecat prietenii lui Aladin, dar cumva m-am trezit în pat cu acest prieten al meu, cu care întrețin din adolescență o intensă și constant platonică relație. Fundamentată de lucrurile alea care leagă cu adevărat oamenii la pubertate: ateism, alcolism, tabagism, nihilism, ocultism. Și din senin am început să ne jucăm de-a Harry Potter. El, bineînțeles Harry, încerca să mă convingă pe mine, Hermione (pentru că se pare că aveam părul la fel de sauvage) că locul meu este lângă el, nu lângă Ron. Nu am discutat niciodata apoi despre partida asta de dirty talk vrajitoresc foarte complex, unde am epuizat toate eufemismele posibile cu mături, Quidditch și tunele secrete. Fără niciun fel de interacțiuni fizice și, pentru că îmi dau seama că nu sună credibil, jur pe cele 7 volume supracitite că fără substanțe ilegale. După un timp jenant de lung de retorică vrăjitorească, am fost teleportați înapoi în Titan de prietena mea, care a deschis ușa furtunos, plângând, și mi-a spus că pleacă. Habar n-am de ce. Și nici n-am aflat până azi.

Și dup-aia m-am trezit sub copac.

***
Citește celelalte Revelioane ratate.