În sfârşit, sunt furios

În multe dintre grupurile de activiști LGBT și pentru justiție socială pe care le urmăresc sau din care am făcut parte s-a vorbit de multe ori despre furie. Despre cum să-ți folosești furia în mod constructiv, ca să-ți dea energie pentru activism sau despre cum e ok să fii furios, chiar dacă unii vor folosi asta împotriva ta. Personal, am simțit furie doar câte puțin - când vedeam sau auzeam despre incidente rasiste, clasiste sau homofobe, sau când, rareori, am fost chiar eu agresat verbal pentru că sunt gay.

Am crescut într-un mediu privilegiat. Am fost într-un liceu unde mai toți prietenii m-au acceptat, am crescut într-o familie albă, din clasa de mijloc, cu părinți care nu numai că mă susțin, dar au dat interviuri la TV și pe net în care au spus asta și, în final, am ajuns la facultate în Boston, unul dintre cele mai liberale orașe din SUA. Cred că de asta am simțit, până acum, doar furie în porții mici. În ultimele două săptămâni, însă, asta s-a schimbat.

În ultimele două săptămâni, am fost furios în fiecare zi, în fiecare oră. În ultimele două săptămâni, am simțit mai multă furie decât toată furia simțită până acum, la un loc. În ultimele două săptămâni, aproape că nu am putut să mă gândesc la altceva în afară de așa-zisul „referendum pentru familie”. M-am simțit exact ca într-o luptă, numai că o luptă profund incorectă și inegală: una dintre părți, chiar dacă luptă prin și pentru ură, are de partea ei politicienii la putere, zeci de mii de voluntari (așa cum se lăuda pe pagina de Facebook), și, luându-ne după zecile de spoturi difuzate și materiale printate, resurse financiare semnificative, în timp ce cealaltă nu dispune nici de un sfert din resursele și puterea asta.

În ultimele două săptămâni m-am simțit atacat, oriunde mergeam și aproape orice făceam. Când am început să fac activism, țin minte că spuneam: „fac activism pentru că eu am fost norocos, am putut să scriu fiu out, să mă accept așa cum sunt, și vreau să îi ajut și pe alții”. În ultimele două săptămâni, pentru prima oară activismul meu a fost despre mine la fel de mult cât a fost despre alții. Am simțit că eu sunt ținta directă a urii și a homofobiei și nu am putut decât să lupt cu asta.

Sunt furios când deschid Facebook-ul, de dimineață, în pat, și văd cum în fiecare zi se mai schimbă puțin regulile jocului, cum în fiecare zi mai se mai trișează puțin. Am văzut cum referendumul se desfășoară în două zile în loc de una, am văzut cum CNA vrea să permită campania electorală în weekendul cu referendumul, am văzut cum s-a schimbat modul de numărare al participanților la vot, ca să fie mai ușoară fraudarea voturilor. De fiecare dată când văd cum sistemul se schimbă pentru a permite ca referendumul să fie mai ușor validat, există un moment în care simt că nu se mai poate face nimic, că lupta e infinită și că nu o să existe niciun rezultat. Dar apoi mă adun, simt furia, și mă ridic din pat ca să continui să fac ceva, oricât pot, ca oamenii.

Sunt furios când citesc comentariile de pe pagini LGBT pe Facebook, fiindcă realizez câți oameni chiar cred propaganda Coaliției pentru Familie. Am citit cum România va rămâne fără copii, și, deci, depopulată, dacă referendumul nu va trece. Am citit la un clip în care părinții mei își arată susținerea față de mine, cum unora le e milă de mine și de ei. Am citit și un alt comentariu în care alor mei li se recomanda să se descotorosească, cât mai repede (și violent) cu putiință, de mine.

Sunt furios când aud de la un prieten gay de fiecare dată când vorbim la telefon, că e speriat. E speriat de ce se poate întâmpla, e speriat de unde ar putea ajunge lucrurile. Am fost furios de fiecare dată când o prietenă, și ea queer, mi-a dat mesaj spunându-mi că se simte agresată de toată propaganda pro-referendum pe care o vede în jurul ei, inclusiv în avizierul oficial de la facultate. Și m-am gândit: dacă pe noi trei referendumul ne afectează în felul ăsta, trei persoane din comunitate, de clasă mijlocie, care locuiesc aproape de centrul Bucureștiului, înconjurați, în mare parte, de alți prieteni queer, oare cum îi afectează pe cei care trăiesc în sate sau în orașe mici? Oare se vor mai putea accepta vreodată, când sunt atacați de preoți care spun că dacă nu te duci la referendum înseamnă că te-ai dezis de biserică sau de primari care trimit scrisori unde spun că invalidarea referendumului înseamnă „legiferarea păcatului”?

Sunt furios când merg pe stradă, sunt cel mai furios când merg pe stradă, de fapt. Să mergi pe stradă, în București, ca persoană queer, a devenit un atac constant. Sute de stickere lipite pe oriunde te uiți, flyere împotriva ta care îți sunt date ție, afișe în scara blocului tău.

Am dezlipit primele mele stickere mergând de la Universitate la Unirii, vag beat, la două noaptea. Apoi, am continuat să dezlipesc stickere pe oriunde am mers. Am devenit alert și paranoic, am început să citesc aproape fiecare sticker pe lângă care trec pe stradă. Am dezlipit zeci de stickere, și mai în fiecare zi apăreau unele noi. La Unirii, pe unde trec aproape zilnic, într-o zi apăruseră câte șapte-opt pe fiecare stâlp. Poate că punctul culminant, însă, a fost miercurea de dinainte de referendum, când am văzut un nou model de sticker: „În alte țări, acum, și pedofilii își cer drepturi. Tu tot nu votezi?”.

Am primit primul flyer la metrou la Unirii, când mergeam să mă întâlnesc cu un prieten, tot gay. Voiam să țip, să iau toate flyerele și să le rup pe fiecare în parte, în fața celor care le împărțeau. Dar m-am blocat, am început să tremur puțin și tot ce am putut să fac a fost să mototolesc flyerul și să îl arunc la gunoi. Imaginați-vă cum e să primești direct, în mână, un pliant împotriva ta. Iar după câteva zile, am fost pus în situația absurdă să primesc un flyer al coaliției în timp ce eram la un date cu un băiat. Persoana care le dădea s-a uitat la noi, s-a uitat în ochii mei și a venit spre mine să mi-l dea.

Sunt furios, și de asta am mers în fiecare seară și am lipit stickere și afișe prin oraș. Furia cumva mi-a alimentat energia. Atâta timp cât făceam ceva împotriva referendumului, cât ajutam cu oricât de puțin, nu mai eram obosit. Sunt furios că am primit prima mea amendă, pentru că „am lipit ilegal” vreo douăzeci de afișe. Noi, câteva persoane queer, am fost oprite de poliție în timp ce tot orașul e plin de bannere ale coaliției și de afișe care instigă la ură. Am fost amendați pentru că am vrut să ne apărăm „fără autorizație”. Am fost puțin trist totuși, când polițista care ne-a oprit ne-a spus că n-are rost să mai încercăm să schimbăm ceva în România, că pentru ea totul a devenit din ce în ce mai rău în ultimii douăzeci de ani. Ne-a zis: „nu mai bine mergeați voi la un film în seara asta?”, în timp ce colegul ei scria amenda. Sincer, chiar aș fi vrut să fiu atunci la film. Sunt obosit de atâta furie, dar când ești atacat la fiecare colț, e greu să o oprești.

Între ore de furie, am avut și momente de fericire, când am văzut că nu sunt sigur. La Unirii, între vreo 10 stickere cu „DA” la referendum puse pe un panou, am văzut un mic afiș, scris de mână, cu „Drag prieten LGBT, nu ești singur”. La Tineretului, un afiș rupt al Coaliției pe care cineva a scris „Fuck Off”. În Centrul Vechi, stickerele coaliției erau deja acoperite cu hârtie. Și pe la Șincai, când mergeam să punem afișe, am văzut afișe de la „Mahala, comunitatea muncitorilor militanți”, care îndemnau la boicot. Nu eram singur împotriva lor. Nu eram singurul care se simțea atacat.

Mi-aș dori să termin articolul ăsta în acestă notă pozitivă, să spun că nu suntem singuri, și, în fața unei astfel de mobilizări împotriva noastră, a comunității LGBT, suntem și noi mult mai uniți și mai vocali decât înainte. Nu știu însă dacă asta va schimba rezultatul referendumului, dar asta poate schimba soarta comunității pe viitor. Data viitoare când suntem atacați, vom ști și mai bine ce să facem cu furia, și cum să o transformăm în luptă anti homofobie și transfobie.

Pe bune că n-am mai fost niciodată atât de furios. Dar tot niciodată n-am mai avut atât de multă energie și dorință să schimb ceva. #boicot.