Înapoi în 2005, cu Dylan Moran

M-am trezit că râd la un stand up, numai că nu mai sunt într-o pijama ruptă la cusături sprijinită pe un perete cu tapet incert undeva în Dristor, ci într-un cinematograf din centrul orașului, unde un comediant zice poante pe o scenă, exact ca în toate stand-up-urile pe care le-am văzut eu pe YouTube când asta era highlight-ul vremii prin 2005.

E marți 8 octombrie și Dylan Moran e pe scena cinematografului Scala, în carne și oase. E relaxat și degajat, de parcă vorbește cu unchii și verișorii lui la o reuniune de familie. Are un umor britanic parțial clasic, parțial spontan, care nu recurge la trucuri ieftine sau la versatilele „pula mea” sau „muie [insert football team name here]”. El face parte dintre străinii care nu se sfiesc să facă glume simpatice despre popoare, stereotipii culturale, patternuri de comportament sau reflexe lingvistice și care ies din mimetism fonetic și glumițe de mâna a doua. Eddie Izzard, pe care l-am ratat când a venit la București, e unul dintre reprezentanții genului ăstuia de umor, iar Dylan îi calcă avid pe urme. E un trend și aici - dar necesită ample cunoștințe de istorie și geografie și un public relativ decent la nivel de cultură generală. În strânsă legătură, publicul român s-a format spontan în jurul acestor performance-uri, de parcă le aștepta cu sufletul la gură și ar fi apărut cu naturalețea cu care se schimbă anotimpurile.

Avalanșa lui Dylan de marți: America versus Marea Britanie, prostia pozitivismului, hiper-intenția, oameni prostuți care au nevoie de confirmări și credință, politica de dreapta, stânga și ecologiștii vegani, religie. Cum ne mai descurcăm cu singurătatea dacă ni se iau smartphone-urile, cum credem în știință dacă o înțelegem la fel de puțin ca pe un presupus dumnezeu, care e următoarea dependență dacă nu alcool, droguri, sex sau mâncare? Care e faza cu dependența față de noul trend al iubirii și hiperdragostei? Cum încercăm toți să scăpăm de ceva, de fapt.

Dylan spune că despre România știe de Cioran. Bila albă. Urmează o poantă cu maidanezi, deci a citit știrile! O zonă neutră apoi, care gravitează în jurul necuvântătoarelor, mai specific a animalelor de companie, apoi a familiei. Omul nu te lasă să râzi, că mai dă una. Mai intră un pic lexical în zona fantezistă, mai alunecă în absurd în timp ce păstrează tonul și intonația demne. M-am bucurat un pic și de plăcerea traducerilor imprecise și am râs de cum „ski-ul e sportul oamenilor cu bani care vor să simtă adrenalină”.

Una peste alta, chiar și în momentele de repaos sau de distragere, Dylan a fost natural și prietenos. Având în vedere că e complicat să găsești „spectacole” OK în going out-ul românesc, un stand-up „internațional” mi se pare simply the next best thing. Așa că luați-vă un bilet la Pablo Francisco pe 4 noiembrie, e la Sala Palatului. Și ziceți și merci că în final nu mai suntem ruda de la țară a Europei!