Instagram cu coloană sonoră de pe Shazam (1)

Filmele m-au învățat că e musai să primești un mix tape de la un tip ca să fie clar că i-ai căzut cu tronc. Lor le reușea de fiecare dată. Sau, fie, după cinci încercări ratate. Și asta pentru că nu țineau cont de reguli. Sau pentru că le amintea de aceeași iubită care le scăpase printre degete, iar singura casetă pe care nu se înduraseră să o extragă din casetofon era mix tape-ul pentru ea.

Am început să folosesc Shazam de la primul smart phone pe care mi l-am cumpărat, şi, cam tot de atunci, să salvez toate piesele pe care le dibuiam cu aplicaţia într-o serie de colaje pe instagram. Majoritatea revelaţiilor mă prindeau în taxi, în deplasare sau în orele când părăseam vreun club, aşa că le-am adunat pe toate sub hashtagul #inthebackofataxi, iar după ce s-au strâns suficiente de o petrecere (sau de o colecţie de CD-uri pe care le laşi să cânte la volan), mi-am dat seama că m-am ales cu mai multe mixtapes decât primiseră vreodată fetele din High Fidelity.

Electric Light Orchestra - Don’t bring me down (30 martie 2015, 00:17)

Stăm la bar, îmbrăcaţi complet în negru, repetăm ca-n oglindă acel schimb de replici de Les Amours Imaginaires care ne face să ne promitem, fără convingere, a mia oară, că nu ne vom mai suci (şi betegi) gâtul după băieţi frumoşi şi că ne vom dezice de sms-uri hiper matinale încurajate de berile pe care nu le-a mai numărat nimeni. Într-o luni seară chiar nu te aştepţi să se întâmple ceva, dar după câteva shoturi nu ne mai miră rochiile de covor roşu ataşate la poşetele Gucci venite de la Gopo care se înșiră anxioase la coadă la băutură. Ne plictisim repede, chem tacticos un taxi, îmi dau seama că am uitat cardul de reduceri pe bar, ne împleticim fugind înapoi printre zecile de trene şi priviri neasumate, ca în scena balului din Lawrence, anyways. Aplicaţia mă avertizează ca maşina a ajuns fix când începe piesa asta. Îl iau pe A. de gât, dansăm ca-n Lyla a lui Oasis şi uit că mă dor picioarele, că afară e blue Monday şi că orice învăţ are şi dezmăţ.

Fleetwood Mac - Go your own way (8 septembrie 2014, 01:35)

„Pfai de mine dar ce mult fumaţi!”, îmi spune, în timp ce-şi aprinde a cincea ţigară. Îl cheamă Vasile Manole şi e pe Apolodor. „Eu nu v-aş fi dat mai mult de 17 ani, domnişoară. Sunteţi drăguţă, ca fii-mea aia mică. Ce să faci, le faci toate poftele…de ziua ei i-am luat o potaie..acum îi cumpărăm şi bicicletă… [...] Da’ ce pizdă ai! (spre femeia de la semafor) [...] Da tăticule, şi o bicicletă din aia faină o să-i iau…”

Apache Sun - The Rain That Never Came (14 aprilie 2015, 16:23)

Drumul spre aeroport are efectul de lobotomie al unei perfuzii cu electroliţi pe patul de la urgenţe, iar tu ştii că asta te va scăpa de migrene după despărţiri, dezprieteniri şi alte fiasco-uri personale. În maşină rulez tutun pentru amândouă, încerc să intuiesc ce mină are de data asta tipul de la controlul paşapoartelor şi o las să pună piesa asta la infinit, până când stewardesa îmi spune a doua oară să închid telefonul.

The National - I need my girl (30 iulie 2014, 11:19)

Urcăm încet spre Ateneu şi el schimbă melodia. E genul de soare pe care ai să-l vezi tot în alb negru dacă ziua aşa a început, genul de după-amiază cu 35 de grade în care te-ai înfăşura mai degrabă într-o haină de nurcă şi un pulover generos şi ai sta doar cu nasul la plajă, pe pârtie în Chamonix. Apoi mă dezgheţ, un pic, un pic, îl întreb sfios pe şofer (în timp ce-i mulţumesc mental) dacă-i place şi lui piesa asta, îi spun că am febră dar că aş mai rămâne ceva timp în taxi, până se termină doar. Stăm pe avarie în faţa parcului, îmi aprind o ţigară pe care o regret cu un acces de tuse. Mă întreabă, ca prin vis, dacă merg să-i văd la SummerWell şi îmi oferă numărul personal, poate vrei să te duc eu direct la festival. Mă dau jos din maşină cu toate catrafusele, tuşind ca un măgar, uit şi de bacşiş şi de mulţumesc şi o tulesc spre casă, pentru că totul mi se pare prea suprarealist ca să fie adevărat.

Bertrand Belin - Hypernuit (23 august 2014, 00:49)

În Black Cab ai loc să-ţi întinzi coatele, picioarele şi toată rochia cu care-ai petrecut la o serată simandicoasă cu tenis şi trofee în judeţul Dâmboviţa. Până acasă te simţi puţin ca April în Palo Alto, ai scoate capul pe geam cu ochii mijiţi de oboseală şi ai lăsa mătasea gri să fluture în spate preţ de vreo doi kilometri, ca în Marie Antoinette a lui Sofia Coppola. Te trezeşti din reverie la un crănţănit sistematic, de pe scaunul şoferului. Textuiesc cu un american din Colorado pe Whatsapp şi-i povestesc revoltată, cu răutăţi de Gossip Girl, că nemernicul mănâncă prune. „Sunt de azi, să ştiţi, am scuturat tot pomul”, îmi spune cu o gentileţe demnă de maşina respectivă, întinzându-mi un săculeţ, şi mă înduioşez toată precum Carrie Bradshaw intrată pentru prima oară în Dior la Paris.

Black Keys - Little Black Submarines (15 iunie 2012, 16:34)

A început pe Podul Basarab, cu geamurile larg deschise, iar șoferul băgase cea mai oportună viteză, de-mi fluturau aproape urechile. Biletele pe care le-am cumpărat pentru aceeaşi vară, pentru aceeaşi trupă, pentru o destinaţie mai puţin însorită, au rămas să dospească în sertar şi uneori, când îndes facturi şi bonuri peste ele, înţeleg că unele concerte se trăiesc mai bine pe bancheta din spate, într-o zi banală când ai fugit de la birou să te pupi cu un băiat.

Cyndi Lauper - Time After Time (7 februarie 2012, 08:01)

Trenul opreşte în Braşov trei minute, cât să o zbughesc pe uşă afară şi să trag cinci fumuri dintr-o ţigară începută pe jumătate la Bucureşti. El râde de mine şi îmi face poze pe Azopan expirat din anul în care m-am născut, în timp ce buzele mi se lipesc îngheţate pe chiştoc. Urc înapoi, deschid o pungă de chipsuri al cărei foşnet trezeşte un domn în vârstă de pe scaunul de alături; el deschide laptopul şi pune piesa asta, sunetul se scurge moale în tot vagonul dar nimeni altcineva nu se trezeşte, e 8 dimineaţa, îmi pun ochelarii de soare şi mă culc până la destinaţie.

The Beach Boys - Wouldn’t It Be Nice (23 noiembrie 2014, 13:16)

Când îţi faci birou temporar în Amzei Unu, te aştepţi mereu să intri dandy relaxat şi să ieşi hobo şifonat. Aşa cum se întâmpla când descindeai pe Motoare, aici simţi cum toată cârciuma îşi ridică nasurile din berile calde băute la prânz, poveştile ră(tă)cite despre divorţ şi deserturile cu cremă de brânză şi se zgâieşte la tine. Prânzesc aici toate celebrităţile de agenţie, de revistă de modă şi de şosetărie eclectică din Bucureşti, iar muzica de Tarantino de pe fundal face totul să sune periculos. Termin cafeaua, închid laptopul, îmi pun meticulos căştile în timp ce mă încotoşmănez, şi înainte să dau play, fata de la bar schimbă muzica pe piesa asta, suficient ca să anuleze tot zgomotul mârşav de fundal, privirile curioase de la masa vecină şi prognoza meteo pentru restul săptămânii.