Insuportabila uşurinţă de a-ţi urî ziua de naştere

Am încă sub29 de ani și câteva ore peste28. Sunt la o terasă cu niște prieteni și le spun că mi-aș dosi ziua de naștere pe facebook anul asta, ca să scap de o zi întreagă în care sunt hăituit de anxietate din cauza acestui eveniment. Fără Facebook, sunt foarte puțini oameni care știu de ziua mea. 

S-a făcut doijpe noaptea și, chiar când era să evit să mă transform în dovleac, n-am mai apucat. S-a rostogolit monstrul de urări.

Încerc să înțeleg de ce mă incomodează evenimentul ăsta. Cam cu o lună înainte încep am stări de anxietate nasoale.

Aș trage oricât de timp să mai lungesc termenul, să sar peste data propriu zisă, practic să îmbătrânesc fără ca societatea să mă facă să consemnez evenimentul. Nu are nicio legătură cu vârsta sau alte d-astea. Mă gândesc că, mai degrabă, e trauma copilăriei de a fi născut vara, în București, fără bunici la țară și intr-o familie cam săracă.

Toți copiii sunt plecați în vacanță.

Ești tu, asfaltul, vânzătoarele de la market și o verișoară care vine să te ajute să sufli în tortul pe care ți l-a făcut maică-ta.

La 8 ani știu c-am dat cel mai tare „party” din viața mea. Singurul, till date. Se găsiseră în jur de 8 oameni, cu tot c-o mătușă, să facă figurație în cadrul filmat de tata. Mi-au cântat afon un la mulți ani care încă mi-e întipărit în timpane. Apoi, pentru ani de zile, tata mai nimerea peste filmarea de la ziua mea de naștere de atunci și mă punea să mă uit la ea. Nu voia să-mi facă rău, dar mai făcuse niște efecte pe înregistrare, ceva șmecherii de anii nouăzeci, cu imaginea care se întorcea, ca o nebună, sau cu filtre de-s acum pe aplicațiile de smart phone. Nici nu puteam să mă uit. Mă gândeam doar că anul ce vine cu siguranță n-or să fie nici ăia 8 rătăciți la ziua mea.

La 18 ani, traumatizat bonus de toate party-urile alea, care mai de care mai închipuite, mi-am zis că nu pot să las „majoratul” nemarcat. Așa că am fost mai true decât toată lumea și am vizitat acasă, pe rând, programat pe ore, mai mulți prieteni. Mi-amintesc că seara mă apucase o diaree sinistră de la cât Nestea cu bere combinasem.

De vreo două ori am filmat de ziua mea. Și a fost perfect. Nu știa nimeni că e ziua mea și, mai mult, și dacă ar fi știu, nu i-ar fi păsat nimănui. Trăiam un sentiment de serenitate. Telefonul îl verificam din an în paște și pe vremea aia nu răspundeam la urări.

Uneori, când îmi scriu oameni pe Facebook după multă vreme, găsesc mesajele lor, care se succed pe ani, de prin 2011 și 2012 și la care nu am răspuns. Diferența e că acum o fac. Ce frumos m-am maturizat!

Nu cred că mai surprinde pe nimeni că nu-mi plac aniversările. Nici sărbătorile. Mi se pare că au ceva chimic în ele, care scot ce-i mai rău din oameni, tocmai din dorința de a se simți bine. Trebuie să ne simțim bine. Dacă nu-ți impui tu însuți, sigur vin alți invitați din urmă care se vor chinui în acest scop.

În seara asta, pe drumul pe bicicletă spre casă, m-am spălat pe mâini de cinstea de ziua mea. M-a oprit un tip să mă întrebe unde cum ajunge în Băneasa. I-am explicat că e cam în pulă cu satelistul de departe și s-a înverzit la față instant. Pe bune, pot să jur că se făcuse verde. A pornit-o la drum în direcția pe care i-am indicat-o, dar l-am strigat și l-am oprit. I-am dat 20 de lei să-și ia un taxi. A fost impresionat și mi-a zis povestea lui. Mă rog zis, mai degrabă turuit povestea lui. A venit în București din Satu Mare, ca să se angajase la un Carrefour, la cărat de marfă. Tocmai a încercat să ia bani împrumut de la o cunoștință în partea cealaltă a orașului, dar care i-a tras țeapă. Nu mâncase de dimineață, că n-avea ce, așa c-am fost la un butic și i-am cumpărat un sanviș. A mușcat din el cu pungă cu tot.

În relatarea lui apărea aproape imoral de mult numele lui Gigi Becali. Avea o întreagă teorie despre cum trebuie să-l prinzi pe Becali ca să-ți dea bani.
„Dacă vrei să iei bani de la Becali, trebuie să-l aștepți la biserică. Acolo dă el. Dacă te vede pe stradă nici nu te scuipă, are gps ăla cu bodyguarzi, nici nu te bagă-n seamă.” I-am chemat un taxi și m-am urcat pe bicicletă. Nu mai știa cum să-mi mulțumească.
„Nici nu știi cât înseamnă pentru mine că te-am întâlnit”, mi-a zis.
„Stai liniștit”, l-am asigurat.
„Înseamnă enorm și mă simt prost că n-am ce să-ți ofer, măcar o vorbă bună, de la Dumnezeu”.
M-am crispat scurt.
„Eu n-am ce să însemn fără cuvântul Dumnezeu.” a insistat el. „Tu mi-ai dat pâine, mi-ai dat bani să mă duc acasă. Eu n-am nimic. Ce pot să-ți aduc eu ție?”
Mi s-a părut că fac o glumă genială și i-am spus:
„Cu puțin noroc, poate-mi aduci vreo 100 de like-uri pe facebook”.
Am râs singur la gluma mea și apoi mi s-a părut că, într-adevăr, poate ar trebui să încep să fiu mai puțin cinic.
Până i-a venit taxiul m-a mai întrebat ce facultate am făcut. Am mințit că jurnalism, pentru că de regulă asta cu actoria mi-a adus cele mai previzibile discuții de-a lungul timpului.
„A, jurnalism. Ce frumos.” - s-a luminat el la față. Apoi a adăugat:
„Deci n-ai o meserie, așa, anume, nu?”
S-a urcat în taxi. Mi-a făcut cu mâna, vesel. Și-a făcut semnul crucii. A arătat în sus, spre cer, în semn de „Dumnezeu vede”.
Mă gândeam „nu fi cinic, fă-i cu mâna și gata”. I-am făcut cu mâna. I-am făcut și cinste. Practic, m-am spălat pe mâini și de aniversarea asta. Hai, gata, că mai e puțin și trece.

Cel mai trist după share-ul la postarea asta mi s-ar părea ca oamenii să-mi ureze la mulți ani în secțiunea de comentarii, pentru că wall-ul e blocat. Și probabil o vor face, cei care n-au citit textul până la capăt. Și asta mă va enerva de două ori.

Apoi vor fi ăia care îmi vor spune că există și „aniversări reușite”. Dar cu ăia nu discut azi.

***
Gabriel Sandu este actor și scrie pentru Vice.