Intersexualii sunt oameni ai lugubrelor

V. doarme mult zilele astea. Eu mă culc lângă el și visez că încerc să fur lenjerie intimă din magazine. Între noi doarme mai mereu motanul nostru aproape alb. Are doar câteva pete negre. În buletinele noastre scrie sex masculin, respectiv feminin. Între picioarele noastre – organele genitale corespunzătoare, dar asta nu-i treaba nimănui. Când o să înțeleagă oamenii că nu-i vorba de corespondență și nici măcar de apartenență? La urgențe la Obregia, vara trecută, i-am șoptit lui V. ca și cum îi dezvăluiam secretul vieții mele: „Eu nu știu dacă sunt fată sau băiat”. Și el a zis că e în regulă. Eram speriată și în sevraj. M-am întors din New York, unde am locuit aproape un an înainte de episodul ăsta, cu o rețetă pentru antidepresive și una pentru benzodiazepine. De niciunele nu m-am lăsat încă.

La psihiatrie la Obregia, eram îmbrăcată tematic, într-o rochie largă gri, mentă și alb, să îmi acopere picioarele, coapsele și, mai ales, sânii mici. Am așteptat cinci ore pentru trei sau patru pastile, dar doctorul mi-a zis că par bine, atâta timp cât nu am halucinații. Nu am halucinații, ci doar nevroze și sentimente de vinovăție.  
 

La grădiniță deja mă masturbam. Îmi așezam piciorul drept sub mine și îmi frecam clitorisul de călcâi. Înainte și înapoi, transpiram și aveam, probabil, primele orgasme. Mă simțeam bine. Am vrut să împărtășesc descoperirea cu ceilalți copii. Țin minte și acum mirosul stătut al mochetei pe care m-am așezat tacticos, decisă să îi învăț și pe ceilalți acel ceva care pentru mine nu avea nume încă. Educatoarea s-a alarmat și i-a anunțat pe bunicii mei. Activitatea mea a căpătat imediat un nume. I s-a dat un nume așa cum mie mi s-au tot dat nume de atunci încolo. Prostii. „Raluca, iarăși faci prostii?”, așa îmi spuneau. Nu m-am oprit imediat cu masturbarea în public. Nu m-am simțit vinovată imediat. Comentariile îngrijorate ale bunicii mele mi-au intrat repede sub piele și au transformat mișcările mele, înainte și înapoi, într-o activitate privată. Dar mereu mă prindeau. Intrau peste mine în cameră – nimeni nu bătea la ușă – și mă surprindeau făcând așa-numitele „prostii”. Părinții mei păreau doar îngrijorați și îmi ziceau într-o doară „iar faci prostii”, apoi închideau ușa la loc. Cealaltă bunică a mea era neurolog și într-o zi m-a pus să îi arăt ce fac. I-am arătat, m-a privit și apoi a spus „multumesc, Raluca”. Și asta a fost tot și așa și trebuia să fie. Am vorbit cu mama despre asta de curând și mi-a mărturisit că ea și tata se temeau că mă rănesc, dar că apoi au citit ceva despre masturbarea timpurie și au înțeles. Și nu au mai intrat peste mine. Nu m-am rănit niciodată masturbându-mă, m-am rănit doar împedicându-mă în așteptările lor în legătură cu ce trebuia să fac eu în fiecare presupusă etapă a vieții mele. 
 

Orgasmele clitoridiene intense și dese mi-au bântuit sexul meu umed și neexperimentat până la 16 ani, când am avut experiența penetrării. Nu m-a durut nici penetrarea și nici descoperirea că între picioarele mele se află ceea ce ei numesc „vagin”, care se închide și se deschide, se lubrifiază și se extinde. Când eram mică alergam în șlapi de plastic și căderile erau inevitabile și îmi zdreleau genunchii. Nici rănile alea nu m-au durut. Țin minte momentul în care eram încă întinsă pe asfalt și nu simțeam decât o anumită căldură și corpul meu aproape amorțit, niciodată complet pregătit să se ridice. La un moment dat, mi-am tăiat degetul opozabil cu lama bunicului meu, din greșeală poate. Bunicii m-au lăsat să îl tratez cu apă rece până am făcut un puroi galben. La spital m-au curățat și pansat. Atunci m-a durut. 
 

Prima penetrare nu a adus primul orgasm vaginal, dar curând am descoperit că orgasmele vaginale mi se întâmplă brusc și fără prea mult efort din partea nimănui. Clitorisul meu se obișnuise cu duritatea osului de la călcâiul drept și până de curând nici nu îmi doream să mă masturbez altfel. Primul meu iubit mi-a dat și el un nume. Nimfomană. Plăcerea naturală a actului sexual, rapiditatea cu care îmi dădeam drumul de atâtea ori într-o singură seară, lichidele care mi se scurgeau pe cearceaf și dorința care nu înceta aproape niciodată au fost numite așa. Nimfomană. Apoi m-a părăsit.   
 

Cu fetele nu mă sărutăm în liceu. Mergeam la discotecă și le vedeam pe prietenele mele sărutându-se în baie. Nu era frică, dar nici nu-mi provoca vreo curiozitate. Prima fată pe care am sărutat-o cu adevărat a fost I. Prima și singura fată pe care am iubit-o a fost I. Ne-am sărutat după ce ne-am declarat sentimentele aproape școlărește în timp ce mâncam pizza în Grozăvești. Apoi ne-am sărutat, după ce băusem vodcă. Am rămas împreună aproape doi ani. I. îmi este prietenă și acum, după aproape opt ani, și, mai ales, substitut matern.
 

Când am ajuns la Filosofie, la 18 ani, eram deja „nimfomana” și „tipa obsedată de R.”, primul iubit care mă părăsise. Pe I. tot la facultate am cunoscut-o. Am devenit „lesbiana” pentru cel puțin doi ani. La facultate i-am cunoscut pe toți aproape. Și nume mi s-au tot dat. Și eu de futut tot m-am futut și de iubit am tot iubit și orgasme am tot avut. Atât de diferite încât nu am vrut niciodată să le dau nume.   
 

Vara trecută, l-am cunoscut pe V. Nu m-am simțit niciodată doar femeie sau doar bărbat. Sunt zile în care îmi privesc corpul și îl detest. Sunt zile în care nici nu trebuie să îmi privesc corpul ca să mi-l doresc. V. m-a învățat că pot să mă penetrez și singură și că orgasmele mele multiple îmi aparțin în aceeași măsură în care îmi aparține și sângele menstrual și firele de păr de pe corp, care ies din mine rapid, fără avertismente și îmi arată că sunt încă vie. Au fost zile în care simțeam că eu penetrez și au fost zile în care simțeam că eu sunt penetrată. Fără dihotomii, vă rog. Fără activ sau pasiv, doar plăcere și dragoste, dacă avem noroc. 
 

Încă mă simt vinovată uneori. Încă mă simt murdară uneori. Încă simt că murdăresc sau mă murdăresc. Și-i aud pe toți răsuflandu-mi în ceafă. „Trebuie să alegi.” Ce să aleg? Pe cine să aleg și cui să îi dau nume? Mie sau lui V.? Nu dau nume nimănui și abia dacă mai pot spune „mă numesc Raluca Roșu”. Am început să merg la terapie de un an și ceva. Terapeuta mea, care seamănă cu Regina Spektor, m-a întrebat cum mă simt în legătură cu faptul că pot să am și 20 de orgasme vaginale într-o zi. I-am zis că nu mă simt mândră, poate doar norocoasă. Constituția mea anatomică refuză să se încadreze în mituri despre ejacularea feminină, reală de atâtea ori în cazul meu. Ea mi-a spus că par împăcată cu multitudinea trăirilor mele sexuale și s-a întrebat cine din familie este ca mine. Nu i-am putut răspunde atunci, dar, mai târziu, mi-am amintit că bunicul meu s-a masturbat aproape până în ziua în care a murit. Nu îmi pare însă relevant. Înainte de prima ședință de terapie, am citit „transplant” în loc de „tuns păr” pe un afiș prin oraș. Nu trebuie să arăți cum cred ei că arată un bărbat ca să te simți ca un travestit când porți perucă. Nu trebuie să fii fericit ca să zâmbești. „Eu nu știu dacă sunt fată sau băiat”, i-am spus atunci lui V. Și Vivian a spus că e OK.   

 

Raluca mă întreba într-o seară oare ce a simțit Camus în momentul accidentului care i-a adus moartea. I-am răspuns că există două feluri de oameni: cei care țipă de teamă în fața morții și cei care râd. Eu am avut multe accidente auto și știu că eu unul râd de fericire și că găsesc ceva erotic în sunetul capotei îndoite. R. mi-a zis: „Da, este firesc, doar tu mereu ți-ai căutat moartea.” Da, mereu mi-am căutat moartea. Mi-am căutat-o pentru că mereu m-am simțit în plus pe această planetă. Ca și cum locul meu aici este trucat, ca și cum locul meu printre voi este cumva furat. Ca și cum eu nu merit să trăiesc sau să fiu aici. Da, aș putea spune că pleacă din relația mea cu părinții mei. Dar, de fapt, tăietura mea este cu mult mai profundă și mai abisală. Încă simt fiecare mână care m-a atins ca să vadă ce sex am. Eu nu arăt a român, mi se spune destul de des. Nu arăt a român pentru că nu sunt român. Sunt un fel de român. Asta spune tata, că suntem „un fel de români”. Iar faptul că nu poți distinge ce sex am a creat multă vâlvă în jurul meu. Trăsăturile mele sunt și au fost mereu androgine. Eu nu am știut asta. De pe când eram micuț, oamenii mereu au dorit să mă atingă, să stea pe lângă mine, iar atunci când am crescut ceva mai mare, să își trăiască idilele, fantasmele, proiecțiile lor emoționale și sexuale împreună cu mine. Pe la pubertate, am încercat să îmi aleg un sex, să îmi trăiesc o sexualitate. M-am chinuit mult pe mine, încercând să încap într-o ramă care doar tăia din mine, oricum o așezam. Pe la 20 de ani, alergasem atât de mult după moarte încât mă găsise de câteva ori, dar de fiecare dată mă abandonase. Abandonul, acest cuvânt cu atât de tandră și crudă semnificație.

Acum am 33 de ani și știu că eu unul nu mai cred în sexe. Am citit atât de multe studii de anatomie umană, de genetică, de psihanaliză, încât unicul mod în care știu că pot descrie sexualitatea umană ar fi ca ambiguă și omnisexuală. Intersexualii sunt oameni ai lugubrelor. Conform normelor sociale, ei nu există, iar dacă există, sunt o malformație anatomică sau genetică. Un cromozom decăzut. Nu prea am chef să vorbesc despre mine, dar atunci când R. mi-a spus „uneori nu știu dacă sunt fată sau dacă sunt băiat”, i-am răspuns că este OK. Cunosc sentimentul. Nici eu nu aș putea răspunde în fața acestei retorici sociale.

Au introdus oficial în Uniunea Europeană și al treilea sex: neutru. Nu știu dacă neutru este cuvântul potrivit, doar avem buze și ochi și mâini și păr și piele și oase și organe sexuale și mușchi și ADN avem. Nu văd ce este neutru în asta. Dar tot este mai mult decât să alegi dacă ești fată sau băiat, ba chiar să aleagă asta un medic atent sau neatent. Și ești fată sau băiat că ce? Eu cred că ești doar un om. Dar dacă materialul tău genetic este un XXY sau un YYX sau este XX, iar tu ești băiat, anatomic, sau este XY și tu ești fată, anatomic? 
 

Colegul meu de bancă mi-a povestit într-o zi că în vacanța de vară tatăl lui aflase că fiul său „suferă de o condiție”: este intersexual. Așa că l-au reparat. Cu o ginecomastie și ceva injecții cu testosteron l-au reparat medicii. Eu cred și acum că H., colegul meu de bancă, era predominant o fată cu trăsături foarte frumoase, cu o aluniță seducătoare în colțul gurii și cu aptitudini inginerești incontestabile. Eram unica bancă din clasă cu ventilator. H. crea mereu micuțe ventilatoare din elici, motorașe și o baterie, două. H., dragul sau draga, în funcție de cum au decis ai lui. H. era doar H. Așa sunt și eu. Și mulți alții ca mine. Nu aparținem nimănui. Nici măcar nu încercăm. În ceea ce-mi privește sexualitatea, eu mă îndrăgostesc de un om și sunt atras de un om. Accidental, omul ăla are un cod genetic și, tot accidental, are un penis sau un vagin sau sâni sau absența lor sau câte puțin din toate. Și nu pot spune că mi-a păsat vreodată. R. mi-a spus că nu știe cărui sex îi aparține. Îți răspund aici, Raluca: nici eu. Eu încerc să îmi asum existența. Și R. pe a sa. Amândoi ne iubim așa cum fiecare din noi înțelege iubirea.     
 

Cu toții suferim. Viitorul este orb în fața sexelor. Sunt V. și nu aparțin niciunui sex. Sunt Vivian și sunt om. Iubesc. Și este OK.