Interviu cu Future Nuggets, omul: Ion din Dorobanţi

Am totuși 37 de ani, iată, mi-am dezvăluit și vârsta.

Nici vorbă. Mie mi se pare interesant, mai ales că am prins și un pic pre-89, apoi demența anilor `90, apariția tehnologiei: adică de la nimic - de la televizor preț de două ore, la full cable, computer, apoi internet, celulare, și tot așa. Mi se pare super tare să prinzi ceva important. Eu nu interferez prea mult cu generația mea. Am interese comune în zona artelor vizuale cu cei de o vârstă cu mine, dar totuși e o insulă. Oamenii rezistă foarte tare la schimbări, mai ales odată ce se intră în zona de viață socială cu familie și tot așa. Poate cei din jurul meu nu sunt musai reprezentativi pentru generația mea. Congenerii mei, ca să zic așa, nu sunt așa conectați.

Am făcut Coregrafie la UNATC. Actoria nu prea m-a atras, deși am stat oarecum în preajma actorilor. Am terminat, a fost cu conflicte, am rămas repetent, am intrat în 2002 și am terminat prin 2008, am înghețat vreo doi ani, am plecat din țară, am revenit, am terminat totuși pentru ai mei, că mă lăsasem și de balet, dar la facultate mă luptam pentru câte ceva minim și absurd. N-am învățat nimic, erau numai conflicte. Și apropo de ce se întâmplă acum, cu Film Menu, m-a speriat cumva că totul este identic, și la Film la fel, e mai rău, deși credeai că e mai bine. Fortăreața-facultate. Tot pe interese, pseudomafie, complicitate, meditații, comisii. E un sistem de minimă igienă să nu faci meditații cu ăla cu care dai examenul, pentru că e clar defavorizant pentru ceilalți.

În timp devine politică, pentru că oamenii care au intrat pe meditații, când sunt scandaluri ca acum, sunt într-o situație delicată, căci Laurențiu Damian o să le spună bă băieți, eu v-am băgat în facultate, păi nu eu v-am băgat în facultate, și ei știu, nici nu tre` să le zică, că ei știu.

Nu, crește rigiditatea, în loc să fie un asamblaj, e de fapt un aliaj. E ceva foarte strong și orice încerci să faci care este altceva, cum e și Film Menu, deși a avut o perioadă independentă și a făcut ceva mișto, ai văzut, imediat s-a strâns șurubul dacă nu îi intereserază și brusc îți dai seama ce forță au. Te scot fără niciun argument.

La Paris am fost între `97 și `98. După ce am terminat Școala de Balet Normal. Am fost un an la Operă, am făcut un an de pregătire. M-am lăsat că m-am plictisit, voiam să fac și altceva. Întotdeauna am tot încercat chestii. Începusem baletul devreme. Nu am nicio traumă oricum că nu am dus mai departe chestia asta sau că am atins niște limite. N-au fost niște ani pierduți. Până la urmă e o chestie disciplinară, destul de retrogradă, bătrânicioasă, cu probleme ideologice, politice. Da, e fascinant să faci asta, dar e și o demență. Musée vivant, așa. Am abordat toate zonele estetice între timp, dans contemporan, un anumit tip de performance, interacționism, ceva poate mai conștient politic, dar tot în zona reprezentării, nu neapărat politic. Am fost în ultimii ani implicat în și inițiatorul practicii de post-spectacol, am avut tot felul de acțiuni, interveneam în diferite spații spectaculare, am fost și la OTV în 2009, am mai făcut o chestie la mall la un moment dat, am candidat la președinție. Campania era performance, am avut anul trecut un cort de strâns semnăturii la Unirii, totul sub sloganul give up hope - renunță la speranță. Aia e o altă dimensiune.

La Paris nu mă simțeam atât de legat. Am făcut până la 25 ani balet clasic. E simplu să îți analizezi opțiunile în ierarhie, adică să vezi cât de bun ești și acolo era top. Deci, acolo puteam să mai continui într-un ansamblu de balet, ceea ce nu e puțin lucru oricum, că e clar că e competiție foarte mare, dar poți să te mai plimbi și prin alte companii, dacă te pasionează dansul modern, neoclasic, puteam să văd destinul așa. Retrospectiv, văd acum că ăla ar fi fost un destin scris în anii `80. Pe când eu eram deja `97 - `98, mă interesau și alte lucruri, aici nu se murea de foame, nu veneam dintr-o sărăcie din care să gândesc că n-am nimic de pierdut. Scenariul din anii `80 era ăla cu n-am nimic de pierdut, nu e nimic la care să te întorci. S-a perpetuat mult și în anii `90 mentalitatea asta să fugi, să pleci. Atunci m-am trezit că nu intru în scenariul ăsta. Poate ar fi fost previzibil să am o carieră de dansator, nu știu, dar eram legat și emoțional aici. 
 

Sunt pe teorie și rațiune. În ultimii 15 ani în dansul contemporan și în artele vizuale contemporane a pătruns mult teorie, arta conceptuală, contextualizarea, se lucrează altfel, nu mai e pur estetic. Am virat total din dans contemporan, nu mai merg neapărat prea mult pe la CNDB, adică demult n-am mai avut un proiect de genul ăsta clasic, adică un coregraf care să facă o piesă cu dansatori. Am terminat cu modelul ăla de a funcționa. Am fost expus destul de puternic la teorie și conceptualism. Oarecum și Future Nuggets vine din aceeași abordare conceptuală. Am încercat să construiesc o structură.

Am avut noroc că aveam supraviețuirea asigurată. În anii 2000 s-au întâmplat câteva lucruri care mi s-au părut interesante și care m-au ținut aici. Pe mine mă interesa dansul contemporan foarte puternic. Eram legat de generația mea de coregrafi, mai independenți, 10-15 oameni, dar care au reușit prin 2000-2001 să pună diverse pe picioare, cum ar fi spațiul Multi Art Dans. Locul era pe strada 11 Iunie, cu fonduri europene și un pic de la Primărie, un spațiu mișto care a rezistat doi ani. S-a închis fix când am decis eu să fac ceva cu dansul contemporan. Oamenii au protestat, au semnat petiții, au organizat întâlniri pentru ca ministerul să înființeze un spațiu pentru dans contemporan. Și asta s-a întâmplat în 2004 cu CNDB. Ăla a fost mișto. De la început a fost și internațional, pentru că Mihai Mihalcea și mai mulți aveau networking prin Viena și Berlin deja stabilit și au susținut foarte mult proiectul ăsta. Așa a devenit din prima internațional, deși nu exista niciun buget. Toată lumea avea cheie la început, totul foarte proaspăt. A fost o oarecare avangardă. De acolo a pornit și post spectacolul, din investigațiile și întâlnirile de acolo.

Eu cred totuși că acum cel mai bine funcționăm în artă în umbra unui concept. Adică, experiența pur estetică sau pura improvizație, care nu are niciun fel de structură în spate sau idee care să direcționeze sau să dea chestiei un minim sens, nu mai funcționează. Cum zicea Duchamp, artă retinală, că doar a pus culorile frumos în pictură și în spate nu mai e nimic și nu se relaționează în niciun fel la context, nu se corelează cu disciplina respectivă, pe când toată arta conceptuală, deconstructivismul ăsta face să ia pur și simplu… dansul - OK, ce e dansul? Ce e scena? Ce e teatrul? Ce facem în teatrul ăsta? Ce putem, ce mai putem să facem în teatrul ăsta? Ce s-a făcut în teatrul ăsta? Am epuizat? Ce să mai facem? Ieșim din teatru atunci? Unde e spectacolul? Unde s-au dus spectacolele? Așa am început atunci cu post-spectacolul. Unde e marele spectacol, unde sunt ele de fapt? E clar că e în societate, e clar că e în politică, e clar că e la televizor. Spectacolul care contează. În sensul ăsta am ajuns cu Florin la concluzia că ce sens mai are să facem spectacol în teatru, oricare ar fi teatrul, black box, nu știu, un spațiu de reprezentare destinat artelor, care au ajuns să fie ca niște bule, ca și galeriile, unde poți să faci artă politică până la epuizare. E chiar recomandat acum ca în interiorul galeriilor să faci artă politică radicală, să fii vocal cu problemele societății, să te conectezi permanent. Între timp s-au întâmplat multe lucruri în zona asta a conceptualismului și a artei politice.

Sunt mai multe generații aici, și dacă ești născut în `85 sau în `83, ai simțit un pic și de fapt ți-ai deschis ochii tot prin anii `90. Ai prins decalajul și scara de recuperare, România după `90 s-a orientat spre vest și era imposibil de recuperat. De asta au început scurtăturile. Voi sunteți prinși în această recuperare de decalaj, dar clar ați recuperat-o, că sunteți digital natives și ăștia-s peste tot la fel. Siria, Iran, toată lumea e cu netul, sunt zone fără acoperire, gen Arabia Saudită unde n-a pătruns atât de tare, dar și în lumea asta deșertică se stă pe mobil. Iar cu generația voastră, nu știu dacă aveți ceva special.

Stai că vine momentul, nu știu dacă sunteți pregătiți pentru singularitatea care va urma. Dar și eu va trebui să fiu mai pregătit. Eu cumva mă simt altfel față de generația voastră, dar avem multe în comun. Oricum, 37 de ani, ce-i aia vârsta fizică, ce-i aia vârstă psihică.

Mi-e greu să zic ceva ce nu s-a zis încă. Poate ceva despre peisajul bucureștean post-tragedie. Un peisaj brusc forțat să fie fără pată, fără eroare, fără oscilații, cu actele în regulă peste noapte. După multe arestări, s-a intrat într-o zonă de paranoia, care paralizează forurile conducătoare. Instituțiile statului sunt locuite de oameni noi care nu mai acceptă nimic, nici măcar realitatea. Cluburile și barurile se închid pe capete, sunt forțate să intre în ilegalitate sau în faliment. Cred că revine la vremea rave-urilor ilegale. Dar pe de altă parte se închid pentru „renovare" toate spațiile artistice care existau într-un regim intermediar, cu statut ceva mai ambiguu, ne-cooptate de piață. Orice mică breșă în sistem devine de domeniul trecutului sub presiunea (legitimă) a siguranței publicului. Din păcate totul se face fără nuanțe și fără analiza condițiilor locale, a contextului autohton. Am impresia că se produce o curățenie cu sensul de purge, sau ultima curățenie, niciun cinematograf la stradă, toata lumea e dirijată spre mall-uri. De multe ori în situații de criză, democrația, sistemul democratic și așa firav, e dat deoparte. Tehnocrația salvează România... eu știu? Să vedem. Aud vești bune totuși din direcția Ministerului Culturii și a echipei care se strânge în jurul ministrului.

Nu, dar de aia mă gândeam că am tratat nostalgia ca pe o materie primă. Tocmai pentru că nu s-a recuperat timpul și n-ai rezolvat golurile, chiar dacă tu te-ai aruncat pe viitor total, ești atașat de nostalgie.

Nu cred că e cazul, zonele astea puțin explorate încă ascund mulți hibrizi și organisme rare. De douăzeci de ani se tot întreabă lumea când o să se epuizeze trecutul... iar în același timp pare că trecutul neconsemnat în marile arhive internaționale e mai adânc ca niciodată.

Da, în general cam 20 ani durează ciclul ăsta, de exemplu anii `50 au început să fie recuperați, prin mitologizarea perioadei, cam în `70. Mi se pare oricum că acum toate tendințele, fie retrograde, conservatoare, reacționare trăiesc simultan.

O ciorbă care nu se amestecă. Deși se amestecă, dar se păstrează granițele, culturile identitare. Atitudinea asta de entitate pe care ne luptăm să o protejăm. O poți defini practic prin ceea ce nu e ea. Deși funcționează, iată mai există mormoni, și tot așa. Azi poți avea instrumente de acum treizeci de ani, poți să le ai și reproduci condițiile alea și sună la fel, cu microfoane, uite: am un AKG model 86, un Sennheiser MD412 care e din `67. Ce voiam să zic eu e că în America, unde market-ul e atât de determinant, te împinge spre nou. Deși reciclează permanent, trebuie să fie ceva nou. Te joci cu nostalgia permanent. Povestea cineva că Pharell a fost dat în judecată pentru a furat groove-ul. Pop-ul actual toată ziua se uită în pop-ul din trecut. Toți asta fac, caută chestii mai mult sau mai puțin obscure pe care să le poată prelua. Industria în general reciclează în permanent, dar cu imperativul de a produce ceva nou. Ceea ce poate fi interesant.