I. b. din Dorobanți
N-ai fost acuzat că ești baștan că ai studio în Dorobanți?
Nu prea știe așa multă lume, și ăștia care știu și care au venit aici poate s-au gândit. Deși în manele știi că baștanul e de bine. Baștanul e baștan.
Ce răspunzi presupunerii că lautarul e artist și manelistul e un vânător de bani?
Nu e nici un mister aici, lăutarul e un muzician aflat într-o ierarhie clară. Familiile de lăutari sunt familii de artiști. El devine mare artist când se distinge de ceilalți. Faptul că face bani direct de pe urma lăutăriei îmi aduce aminte de replica lui Adi Minune când Pruteanu îl admonesta că "face muzică numai pentru bani": Păi dumneavoastră, domnule Pruteanu, nu sunteți plătiți pentru munca pe care o faceți? Așa luăm și noi arvună pe munca noastră.
Ai vreun loc preferat în București?
Nu. Sunt atașat, dar mie îmi place nostalgia generativă. Nostalgia care te blochează și te leagă de anumite locuri care nu mai sunt acolo - energia s-a dus în altă parte. Energia CNDB 2005 - 2010, s-a dus în altă parte, s-a relocat, s-a disipat, nu știu. Asta e.
Care e momentul tău preferat al zilei?
Cred că orele astea 4-5-6, după-amiaza, când sunt aici.
Poate e ăsta locul tău preferat din București.
Am vrut să zic, dar mi s-a părut jenant. E blamat. Pe de altă parte se simte că e bugetul cel mai mare dintre ale sectoarelor, de aia nu apare niciun Ion din Dorobanți, că asta e formula clasică de denumire, pentru că oamenii vin din periferie sau dinafara Bucureștiului, Salam și Adi Minune sunt dinafara orașului, după aia Rahova, Ferentari, e clar că interesul a fost foarte scăzut spre izolant în interior. Când m-am împrietenit cu oameni de prin cluburi de manele primul lucru te întreabă cum te cheamă, iar apoi unde stai. Asta e. Așa m-au trecut în telefon: Ion din Dorobanți. E altfel. Oamenii ăștia ajung în Dorobanți și se întreabă pe cine știu din Dorobanți și dau un telefon.
Nu crezi în destin.
Nu neapărat, nu. Adică există destin sub forma că te uiți în jur, în ce țară trăiești, cărei clase sociale aparții, în ce context istoric te afli și vezi că nu e chiar liberul arbitru, adică ai suficiente constrângeri în jurul tău. Pentru asta nu trebuie să crezi în nimic. Când n-avem răspuns credem în soartă. Am un parcurs destul de ciudat, ușor-ușor în timp am fost contaminat de lucruri, am fost expus la teorie, de aia ziceam că nu e ca și când a venit de nicăieri.
Ce e cu acest conflict între valoare și non-valoare, arbitrat de cine se trezește?
Ăștia deja sunt termeni care au fost distruși demult. Mi se pare că funcționăm pe moment, într-un anumit moment s-ar putea ca un anumit lucru să aibă - hai să nu zic valoare - relevanță (că valoare e suspect) și la un moment dat să devină… ceva. Noi am avut o expoziție colectivă cu Postspectacol la Salonul de Proiecte, am prezentat un video al unei acțiuni pe care am făcut-o în 2010 la mall, în cadrul Postspectacol. Am avut și o discuție și despre ce a însemnat acest post-spectacol și ce au însemnat cinci, șase ani de practică postspectacol, oarecum intram în alte contexte, în alte spații de reprezentare, ca și cu acea candidatură. De multe ori le întorceam pe dos sau le exageram, aveam tot felul de strategii de a ocupa locul ăla și de a performa într-un anumit fel. Poate asta a avut relevanță în momentul ăla și încă are retrospectiv, dar e la fel de valabil că trebuie să regândim, că am trecut un pic de chestia aia. Era o abordare destul de directă, ironic-deconstructivistă, ca să zic așa, avea mai multe ingrediente, dar a trecut momentul, conceptul postspectacol acum e poate ce a făcut Dan Diaconescu cu Oltchimul și cu toată țara care stătea pe televizor. Bine, Dan Diaconescu a fost mereu o inspirație pentru postspectacol, recunosc, el făcea avant la lettre o altfel de televiziune și un altfel de spectacol să îi zicem public, de aia am și mers printre primele locuri acolo.
A fost ideea ta?
Nu mai știu, eu cu Florin, și am fost și cu Iuliana Stoienescu acolo, am fost trei invitați, e pe YouTube. E hardcore. Bine, Dan știa, era semiconștient de ce făceam noi, oricum tot ce face el e pe cinism și e foarte conștient, am stat de vorbă mult. Nu e nimic naiv. Și atunci și pe noi ne-a lăsat, nu se aștepta exact la ce urma să se întâmple. I-am spus că suntem artiști, că eu sunt specialist în fenomenul 2012, Florin Flueraș era șaman contemporan, burtiera era Ultima Apocalipsă. Iulia era o fire hipersensibilă cu ochi deosebiți.
Ce feedback ați primit?
La live era dezastru, ne înjurau, ne făceau drogați, trebuie să vezi. Rata de caducitate sau de efemeritate sau rata la care devin lucrurile desuete e alta. Iată viralitatea cum mănâncă timpul, grăbește viteza de erodare a oricărui eveniment și se răspândește cel mai rapid în istoria planetei. Îmi imaginez deja o lume distopică. Documentarea asta obsesivă, noi arhivăm haotic, să nu divagăm, dar...
Cu conștiințe uploadate și chestii...
Cumva trăim scenariile SF din `80, era cyberpunk, dar nu o mai recunoaștem, pentru că s-a instalat pe nesimțite, distopia s-a insinuat. Am văzut recent Citizenfour. Serverele astea ne conțin pe noi, oricând au nevoie să pună focus pe cineva, au suficientă metadata și asta e deja o banalitate. Totul e out in the open. Da, the delusion of the internet. E oricum prea multă informație, mai sunt breșe. Nu există oricum cetatea perfectă.
II. Muzică
Cumva de muzică te-ai apucat când nu te-ai mai simțit suficient de conținut într-un mediu în care te aflai pe moment?
Nu, și muzica mă interesa, am cântat la chitară de când eram mic. Era prezentă. În 2000 am făcut o formație cu niște prieteni, unul din ei tot coregraf, Edi Gabia, care acum cântă cu Karpov, not Kasparov, și Rolando Matzangos, se numea Second Hand Band. Nu prea aveai cum să auzi. A funcționat între 2004 și 2007. Nu prea știam în acești trei ani cum să ne descurcăm, unde să repetăm, ajungeam prin tot felul de dungeons… Bine, la un moment dat ne-au găzduit cei de la Green Hours, au fost foarte OK. Doar că acolo mergeam de multe ori la ore cumplite când prindeai liber, dar ne-au sprijinit și primul concert. Post-rock îi ziceam noi (râde). a apărut o piesă pe compilația Sunete, cred că la primul număr. Am mai auzit și că există oameni care au și CD-ul cu Second Hand Band. Pe net nimic. Trip rock îi mai spuneam. Eu voiam totuși să fac un studio. Am făcut studioul ăsta prin 2006-2007, tocmai ca să repetăm și să înregistrăm. Taman atunci oamenii aveau și alte treburi cumva, doi actori, doi coregrafi, na…
Sistemul industrializat de distribuție a muzicii poate să facă și bine muzicilor mai puțin sistematizate?
Clar, trebuie muls, trebuie hackerit. Trebuie să folosești orice resursă și să construiești poduri peste continente și subiectivități.
Când se termină protomaneaua și începe maneaua?
Undeva prin anul 2000. Paul Breazu susținea de curând într-un articol că albumul lui Costi Ioniță și Adi Minune Fără concurență e piatra de hotar. Albumul care a inaugurat „sistemul”, când maneaua s-a împrietenit cu pop-ul electronic.
II. a. Studioul
În 2007 brusc nu mai aveam nimic cu formația. Nu aveam atunci nici măcar un synth, m-am apucat încet încet, m-a mai ajutat și Vlaicu Golcea, demult, în fine, ușor-ușor am început să produc chestii fără niciun fel de scop sau destinație, pur și simplu studiind producția, făceam piese. Apoi cu Camil, cu el am inițiat Future Nuggets. Future Nuggets era total virtual și asumat obscur, inițial. Era doar un nume. Hai să facem un label fictiv, că oricum nu suntem conectați la industrie. Primul release a fost în 2011 pe CD, am făcut noi un release cu 100 CD-uri și un concert. Între timp se mai anturaseră Andrei Dinescu, Horațiu, pe care îi știi din Steaua de Mare, și am început să improvizăm, am cântat la primul concert tot așa un soi de improvizație. Concentration Band era numele. Apare și pe discul ăsta. Apar multe nume, ăsta a fost conceptul, să creăm o scenă fictivă. O scenă de electronică, psihedelică, eu știu, ce vrei tu, dar pe care nu ai de unde să o iei. Aici se vede influența conceptuală. Se simte. Aici e un pic aportul meu, să creezi ceva care să-și asume obscuritatea totală și periferia, să iei astea ca o valoare, nu ca pe ceva care te trage în jos.
Dar ți-ar fi incomod dacă ai avea un proiect de muzică care ar escalada imediat pe peste tot?
Nu, nicicum, iar Steaua de Mare cumva, asta era ideea, adică nu a mai fost așa fictiv, iată, sunt niște realități. Prin Andrei am cunoscut un violonist, am improvizat peste o piesă pe care am făcut-o eu un studiu de manea și așa a apărut Steaua de Mare. De la asta a pornit totul, cu Jerry, așa îl chema pe violonist, nu știam că urma să devină ce e acum. Brusc am devenit formație. O formație oldschool. Inițial totul era la limită. Nu știu dacă ai văzut, dar pentru volumul doi am zis the future is never reliable. În spațiile astea periferice unde genul ăsta de arhivă sau istoricizare e dominat de amnezie, fragmentaritate,...
Ambiguitate?
Da, uite am scris un articol, e despre the outernational condition. Îți zic și ție, deși mie mi s-a cam luat de el. În România, de exemplu, ai industria manelelor care funcționează pe nunți și pe YouTube, nu are nicio legătură cu release-uri, nu îi găsești pe vreun MixCloud sau SoundCloud. YouTube e bursa manelelor. Asta vezi și la Cairo, electro chaabi, că au fost Islam Chipsy la Rokolectiv, am vorbit cu singurul care vorbea engleză, că și asta e la outernational, e greu să comunici, e un pic pragul ăsta lingvistic. Scena asta care a apărut, și în Siria, e chestia asta de nunți, care nu are nicio legătură cu industria muzicală așa cum o știm noi.
Mă rog, găsești și pe iTunes mai nou manele. Unele apar și dispar. Greu cu informația, e un proces greu, nu prea o ai. Vezi, cum zicea și Schiop, multe chestii apar și dispar, e dificil să documentezi.
Da, sunt multe elemente care concură la amnezia asta generală. Gândește-te și la Rodion, a scos niște chestii. În industria internațională, subculturile au fost nișate și puse în sertare. De unde a început electro, de unde industrial. Vezi în istorie genealogia fiecărui stil. În România nu vezi asta, vezi aceste contaminări în `60, `70, ca pe toată planeta, de la rock, Beatles, soul, r`n`b, disco... Au fost niște contaminări și aici s-au creat alți hibrizi. Asta are dezavantaje și avantaje. Biografiile oamenilor care au trăit momentele astea sunt cam triste și cei au făcut ceva important dispar, nici nu au șansa ca Rodion ca până la urmă să scoată ceva și să se întâmple ceva, chiar și după 25 ani, dar omul vede că muzica lui are relevanță pe plan internațional, de multe ori nu se ajunge nici târziu la respectul cuvenit. Vorbind cu oameni din `60 - `70 și din zona cultă și din zona pop vezi că sunt plini de frustrări, imediat intră în atacuri. Uită-te la inaugurarea lui Nicolae Breban de la ICR. Imediat a început să atace. Și chiar dacă Breban a fost strong, era la Uniunea Scriitorilor, oamenii ăștia - pentru că nu au avut parte de expunere internațională și nu au fost recunoscuți - au rămas cu ură și resentimente. Rodion îmi povestea... trecutul e pe de o parte glorios, pe de altă parte e îngrozitor. De aia zic că biografiile oamenilor ăstora sunt sărăcie, dacă nu sunt sărăcie, sunt frustrări, în outernational viața e dură în zona asta periferică.
Nu îți place folclorul, nu te inspiră?
Ba da, cum să nu, dar nu m-a atras zona asta. Sunt trei lucruri care mă preocupă, chiar vorbeam cu cineva deunăzi: amnezia, fragmentaritatea - deci faptul că la un moment dat vine opresiunea unui regim totalitar, tezele lui Ceaușescu din iulie `72, brusc toată influența americană s-a rupt, suntem din nou în bulă. Uită-te și în Iran, înainte de `79, era o scenă de rock, de soul, era super tare, apoi gata: stat islamic, s-a terminat.
Păi în Turcia nu poți intra pe YouTube.
Da, asta definește periferia, locuri, momente de ruptură puternice, brusc totul dispare.
Și care e al treilea element?
Scurtătura. Amnezia, fragmentaritatea, shortcut-ul. Iată maneliștii. Istoria asta, tot ce a fost înainte, respectul -
Adică nu mai contează diacronia -
Da, nu ai timp să afli totul. Respectul ăsta pentru ce a trecut, nu e timp, trebuie direct la ce e nou. Luăm synth-ul, nu știm pentru ce a fost făcut, dar îl luăm, facem manele cu el, îl transformăm, avem nevoie de el. Astea toate sunt și dezavantaj și avantaj. De asta în periferie găsești uneori chestii super interesante, de la cumbia la tot felul de hibrizi.
II. b. Influențele
Găsești o urmă de ipocrizie când primești feedback pe muzică unde evident folosești sample-uri sau reeditări și primești răspuns bun de la străini? Ți se pare mișto că oamenii se conectează la valoarea morfologică intrinsecă de sound sau ți se pare cumva pervers că ei nici nu înțeleg mesajul sau de unde se trage?
Eu ascult o grămadă de muzică pe care nu o înțeleg, ascult încontinuu turcească, bulgărească, cu versuri adică pe care nu le înțeleg, nu am nicio problemă cu asta. Bollywood, Iran, Ahmed Fakroun ascult acum, ăsta din Libia, te uiți imediat cu Google Translate dacă vrei să afli. Interesant e cu ăștia electro chaabi - versurile lor sunt foarte conectate la realitatea din Cairo și la realitatea egipteană, să poți să transporți și să faci să circule internațional fără să fie înțelese versurile e problematic. E ceva politic. Dar pe de altă parte, Islam Chipsy, care sunt mai mult pe instrumental, circulă cel mai mult, față de alții. În manele arareori a circulat vreun mesaj social.
Aici mai e un fenomen straniu despre care nu știu prea multe - am văzut foarte multe negative din diverse zone preluate fără niciun conflict de proprietate și transformate în alte piese, regurgitate la nesfârșit în tot felul de manele. Cum e cu Imran Khan, care intră sub incidența drepturilor de autor. Una e ce circulă liber, folclor, chestii vechi, și alta e o piesă a ăstuia care apoi e luată direct de Dani Prințul Banatului.
Asculți Aziz și apoi Salam cu Saint Tropez. Ăsta e avantajul outernational. Shortcut.
Păi și cum așa?
Păi nu te interesează, cui îi pasă?
Dar cum iei negativul? Îl recânți?
Mi se pare mai interesant să ne întrebăm ce zice Salam când se uită la Aziz. Pentru că dimensiunea asta queer care e atât de dezvoltată în Bulgaria, în România lipsește cu desăvârșire în manele. Manelele bulgărești sunt diferite, mi se par mai complexe muzical, la nunțile alea sunt oameni queer, gay, ceva inimaginabil aici. Manelele noastre sunt mult mai conservatoare.
O zonă gri unde ești al nimănui. Regulile sunt nescrise.
Da, exact. De exemplu în lumea protomanelelor, care mă interesează foarte tare, am tot ascultat discuri de la Eurostar, am și formații recomandate de Paul Breazu, șef pe cercetare, am făcut și eu cercetări, am schimbat mereu impresii. De cele mai multe ori e greu să localizezi cine a compus o piesă. O cântă toți, dar ce e mai important la cântecele astea de petrecere (cum le zic ei) era să cânți piesa care se cântă.
A fost și un scandal cu Loredana dată în judecată de Gabi Luncă tot pe teme din astea.
Păi da, parte pentru că Loredana funcționează în international, nu în outernational. Nimeni nu scoate acolo doar ca să meargă la nunți. În outernational nu e premisa clasică să vândă. Astfel ești invitat la nuntă și acolo iese banul.
Dacă în istoria liniară, maneliștii practică scurtătura, atunci intelectualul / estetul / documentaristul / muzicianul care ordonează (proto)maneaua ce face?
Am senzația ca scurtătura e o condiție sub care trăiesc toți cei din periferia ex-vestului. Anii `90 au fost în sensul asta o compresie accelerată a tuturor lucrurilor de care fusesem izolați, a trebuit să digeram pe fast forward multe epoci, curente artistice și ideologice, să înghițim cultură pop cu lopata. Ca să ajungem la o relativă sincronizare, fostul est s-a mișcat foarte repede. D-aia avem în continuare cea mai mare viteză de Internet, era foame de informație în România și nu erau bani, bani cu care să cumperi seriile de CD-uri cu formații și muzicieni legendari, bani cu care să cumperi box-set-urile cu cineaști, bani cu care să organizezi festivaluri de mare anvergură la tine în raza ta de mișcare. În România cred că sunt mulți intelectuali de internet, formați pentru o lungă perioadă numai pe scurtăturile economice disponibile. Și bursa Erasmus e o scurtătură.
» citeste mai departe