Interviu cu Future Nuggets, omul: Ion din Dorobanţi

 

 

Mie mi se pare acum că ieșim din marea perioadă a nostalgiei, adică ultimii zece ani, trecerea în alt mileniu. Epocile dispar mult mai repede, totul se fosilizează foarte repede și a dispărut o lume după revoluție, a dispărut o lume după anii `90, iar noi nu am apucat să procesăm. Noi trebuie să mergem înainte, pentru că apare altă informație de gestionat, dar noi nu am procesat pierderile și suferințele. Suntem în continuare cu disparițiile alea nerezolvate. Nu a fost timp. Mai ales în România, să sari de la izolare totală la full connection… pff, mi se pare că ar trebui să reprocesăm.

Nostalgia în muzică vine din saturație față de consumul de masă?
Eu cred că ne conține, e ceva care permanent generează și pulsează. Gândește-te și la Paradaiz și Discotecă, au început să zboare prin aerul ăsta. Nostalgia vine pe multe căi, nostalgia nu e la cheremul nostru decât parțial. Pe lângă propriile noastre melancolii, suntem molipsiți de nostalgia părinților, de nostalgiile care plutesc prin alte lumi și la care am avut acces prin muzică și filme. Într-un fel nostalgia e afectul care a dominat sfârșitul postmodernității. Există două tipuri mari de nostalgie, nostalgia generativă si nostalgia conservatoare. Cea conservatoare constă în regretul inconsolabil că trecutul (un anumit set de condiții socio-politco-culturale) nu s-a păstrat intact. Acest tip de nostalgie încearcă să culeagă și să conserve toate reminiscențele trecutului pentru a crea un altar. Nostalgia generativă în schimb e cea care lucrează cu ideile din trecut, cu utopiile nesăvârșite, se conectează la idealiști sau futuriști de secol 19 și 20, sau cu fragmente ale trecutului care n-au fost niciodate luate în seamă de „istorie”. Prin urmare nostalgia generativă recuperează alte istorii, cele paralele, istoriile minore, personajele obscure, care la un moment dat pulsau difuz sub marea lespede de marmură a marii culturi sau a marii ideologii dominante.
 

Da, și asta, și poate acum timpul obiectiv, timpul subiectiv, nu știu, trăim în mai multe timpuri, dacă vrei, odată cu apariția Internetului. Dacă vrei să speculezi un pic. Prin anumite proiecte Future Nuggets, caracteristicile acestui pod și faptul că scot internațional discurile astea, apropo de international și outernational, chiar dacă sunt manele sau chestii care nu au legătură, totul e filtrat și reprocesat, adică e 2015 cu toate influențele noastre, cred că punțile ăstea pot funcționa. Cum e și Ion din Dorobanți: încerc să colaborez cu tot felul de maneliști.

Da, păi sunt pline de cutremure punțile astea. Uite, pe Sounds of the Unheard 2 apare tipul ăsta, Nicu Clarinet. L-am cunoscut la Million Dollars. E puștan, acum cred că are vreo 18 ani și încă de atunci de când l-am cunoscut băga la club toată noaptea. L-am invitat pe aici să vedem ce și cum. Mi-am dat seama că oricum e și vorba de bani. I-am zis că pot să îl plătesc și per sesiune.

Păi el merge și la școală, stă și departe, deci era cazul să îi plătesc taxiul de exemplu. Am improvizat pe niște piese.

Am tot vorbit, am tot încercat să mă văd cu el, dar nu s-a mai legat. Deci nu. Cu Jerry (Bogdan Stoian), violonistul de la Steaua de Mare, fiind prieten de școală cu Andrei Dinescu, a fost altfel, și-a dat seama că vrem să știm manele de la el. Asta e foarte greu, pentru că mulți maneliști au integrat antimanelismul, deși sunt megamuzicieni super virtuoși. Am văzut interviul cu Florin Salam de pe TVR, când era el foarte umil și zicea că a încercat să vorbească cu Paula Seling.

Da, și chiar și fără, în orice caz Paula Seling ar trebui să fie fericită că poate colabora cu Salam, dar aici intrăm într-o altă zonă, pentru că starurile de manele nu sunt staruri, nu ăsta e statutul lor. De fiecare dată când merg la cluburi de manele și apare Salam, nu aplaudă nimeni, acolo ei sunt lăutari, iar lăutarul e pe ultimul loc. E clientul, e șeful clubului, e managerul, e impresarul, întotdeauna el e la coadă. Staruri care nu se pot bucura de statutul lor. Și mai vine și antimanelismul integrat. Că manelele nu sunt un gen adevărat, nu e muzică adevărată. Asta a fost așa interesant și cu Jerry, inițial a zis nu manele, dar când ne-a văzut pe noi așa nesătuli și că vrem să le improvizăm și combinăm... în timp am dezvoltat multe chestii împreună, am studiat, am evoluat. El fiind și prieten de mult timp cu Andrei -

De prin 2010, ne știam demult de prin 2000, dar nu ne mai intersectaserăm de mult timp. Andrei cu Horațiu și Eugen aveau deja o vreme de improvizat la activ, fără scop. Eu am apărut cu Future Nuggets, și am înregistrat mult la studioul ăsta de aici, iar eu pentru că aveam deja orizontul ăsta de producător, simțeam nevoia să mai blochez, să mai înregistrez, să nu dispară totul, eu voiam să ordonez. Depășisem improvizația, eram next level. Nu înseamnă că eram super conștienți, nu a fost totul foarte articulat, totul vine din plăcerea de a cânta. Faptul că eu eram deja contaminat cu conceptualismul, Andrei cu antirasismul, Horațiu la fel, ușor ușor s-au articulat niște idei în jur, că are ceva edge, îmi place termenul ăsta: edge. De asta mi se pare că folclorul românesc a fost epuizat. Trebuie să dai la o parte o grămadă și să te duci să investighezi. De asta pentru mine și Grigore Leșe, care e clar mult mai autentic și mișto, despre care se zice că ar fi purtătorul patrimoniului folclorului autentic, e o mare de folclor stilizat și vine din ultima perioadă a comunismului naționalist, din anii `80, cu tezaur folcloric, cu Cântarea României, când s-a stilizat tot folclorul și a devenit un produs etnologic.
 

Apropo de ieșirea din nostalgie și chestia asta cu coveruri, cu tribut Albatros și cu Ion din Dorobanți și cele patru piese care sunt adi-minune-nu-știu-ce, bine, din Dorobanți are și piese originale, dar ieșim cumva din zona asta, cred. De exemplu, ultima colaborare Ion din Dorobanți e cu un tip, hai să îți povestesc un pic de el. Când a făcut Andrei proiectul ăla, Shamanelism, am cântat cu pușcăriașii și am participat și eu într-o anumită măsură, ne-am cunoscut cu mai mulți muzicieni din pușcărie, de pildă tineretul care venea de la Craiova. Cu tot cu Dana Cenușă, era și ea implicată în aceste proiecte-program pentru închisori, cu fonduri europene, și partea asta de teatru era acoperită și au zis să facă pe partea asta de muzică ceva. La Craiova a fost un fel de selecție, un studiu, să vedem ce se poate face, ce se poate cânta, a ieșit o formație, de fapt două. Una era formată din câțiva puștani de la Craiova și una din câțiva din Rahova și au avut două spectacole. Unul a fost în fostul Wings, unul în deschidere la Festivalul One World. În contextul ăsta l-am cunoscut pe Renato, avea 19 ani atunci, extrem de talentat, incredibil, și a rămas cumva așa ideea că atunci când vor ieși sau când va ieși Renato, care e din București - mulți nu sunt de aici sau nu e așa ușor să intri în contact sau să inițiezi o colaborare sau ceva - o să luăm legătura. În fine, au trecut anii, Renato a ieșit, a intrat la loc, cum zicea și Andrei: vine din iad, în jurul lui au fost dependenți, sărăcie totală, Ferentari, o parte din familie e în afara Bucureștiului, pușcăria e permanent în raza vizuală. În cele din urmă, Andrei a dat de el și eu mereu vorbind despre el, întrebând, a venit într-un final la studio unde am reușit vreo 2-3 zile pe improvizat și am făcut câteva chestii. Are o voce incredibilă.

 

22, 23, cam așa ceva, 24. 

Am făcut și niște improvizații cu el și Horațiu. El cântă versuri din alte piese, aia de adineauri era una de la Mihăiță Piticu, el cumva compilează la rândul lui. Prima aici.

Ooo, de peste tot. Eu am fost, mă rog, încă sunt și DJ, deci m-a preocupat partea asta de digging, m-a interesat tot ce înseamnă anii `60, `70, psychedelic rock, progressive rock, dub, electro, disco, house, techno, de toate, m-am băgat prin toate, astea-s drum machine-uri vechi, lucrez destul de mult analog și fără VST-uri.

Nu-i nimic, nu încadrăm, atunci creăm altul. Noi cu Steaua de Mare îi zicem progressive manele, dar acolo era chiar formație cu tobe. Renato, nu știu, e ceva în combinația asta care poate o să aibă ceva impact. Din cauză că relația cu el e dificilă, apare, dispare, nu știi ce face, e puternic marcat de condiția socială, de urgențe, de acum, de ce facem azi? ai ceva la tine?, relația nu poate să fie peer to peer, dar pe de altă parte nu poți ieși din spectrul comportamentului de colaborare. Vreau să scot două piese cu Renato. O să iasă cât o ieși din release-ul internațional și o să facem banii pe din două.

III. Future Nuggets, Raze de Soare, Steaua de Mare

Cum au apărut?
Păi, nu știu, eu tot timpul am pornit de la ideea de studiu. Și cu Steaua de Mare, și cu Andrei, și cu Horațiu, am studiat manele, manele bulgărești, în ultimii ani, mai ales prin Horațiu, care el ne-a deschis gustul pentru ele. Iar cu Raze de Soare, Cosima a făcut un mix, ceva protomanele queer mix, și m-a bântuit o temă de la Albatros, Vis împlinit, care apoi am aflat că se chema de fapt Femeie ca a mea. Vis împlinit apare într-un singur loc pe o casetă undeva sub titlul ăsta, scoasă de pseudo studiouri fantomă. Și mi-a rămas în cap. Și așa a apărut. După ce am făcut piesa aia, am pornit așa de la temă, am chemat-o și pe Cosima, am zis hai să mai facem una, apoi hai să mai facem patru, să facem un tribut. A ieșit așa. Pur și simplu. Mi-a zis cineva acum și m-a flatat: cum că ar fi și mai puse în valoare ideile muzicale care se aflau acolo, adică tema e mult mai vizibilă, parcă o asculți altfel, dacă asculți Albatros după, altfel vezi piesa inițială. Faci un pod.

Duci puștii într-o zonă uitată, măcar informativ. Există proiecte unde mi se pare că e cu totul alt demers, adică funcția nostalgică nu se resimte, este dimpotrivă o inițiativă de împrospătare. Mi se pare aproape invers ce se întâmplă aici.
Mă bucur că observi asta, pentru că într-adevăr este foarte diferit.

Ți-a cerut cineva vreodată să faci muzică la comandă?
Am făcut un soundtrack, dar nu era la comandă neapărat.

Dar tu la soundtrack-ul de pe Umbre ai lucrat cu Andrei?
Nu, aia îi aparține total.

Nu prea am văzut chestii semnate numai de el.
Păi nu prea sunt.

A fost făcută special pentru Umbre?
Da.

La comandă n-ai vrut sau?
Băi, nu știe nimeni de noi, nu suntem cunoscuți.

Dar ai accepta?
Pop? Da, pop îmi place, din ce în ce mai mult, există pop de calitate. Am încercat să trimitem Raze de Soare la câteva radiouri, ne-au refuzat total. Chiar și Ne-am despărțit și-mi pare rău, care are niște versuri OK, altele poate n-au, și Vis împlinit, și nu a mers. Am trimis pe mainstream la ăștia mari, nimic.

V-ați gândit să vă luați PR?
… (râdem). PR-ul mi se pare un construct ideologic care… nu știu, noi toți suntem PR într-un fel.

Dar dacă nu ți-ar fi permis contextul personal să stai departe de comercializare, crezi că ai fi avut altă părere și despre PR și toate astea?
Nu îmi pot imagina, nu pot specula pe scenariul ăsta de viață, sunt foarte multe elemente. Până și trecerea de la balet la dans contemporan. Atunci mi-am dat seama cât aveam de recuperat, nu știam nimic despre ultimii 50 ani, totul se oprea undeva în anii `60, maxim, și nici de avangardele de început de secol nu știam. Așa apar alți filosofi, alte idei, alte nume, așa am descoperit și emisfera stângă. Stânga a fost mereu într-o oarecare complicitate cu arta contemporană, chiar dacă s-au și contrat și stânga clasică zice că arta contemporană nu e eficientă cu stângismul ei speculativ-estetic. Deci tensiuni au fost dintotdeauna, dar azi zona de artă contemporană e generată din ceva de stânga care e interesat de umanitate, de nedreptățiți, de exploatarea sistemului capitalist. Să scoată periferia afară. Arta încearcă să-și propună și mai mult, să nu devină totul programat, să nu fie totul angajat politic. În anii `60, experimentele inclusiv din filmul românesc erau pe mega estetizare, asta era singurul lucru posibil. Să fii de stânga era norma, abstractizai ca formă radicală, la un moment dat în România gestul cel mai radical era să fii de stânga, să nu mai abstractizezi, că nu mai e cazul, că lucrurile pot fi spuse și sunt lucruri de spus. Societatea, exploit-ul, nedreptățile, disparitatea socială, problemele economico-umanitare presante. Așa am descoperit și eu stânga, prin arta contemporană și toate conflictele și tensiunile astea care-s mișto și interesant de urmărit.

Practic Future Nuggets e platforma.
Da, e label în toată regula. Totul e produs aici, dar mastering-ul final e făcut de Juno, presa de vinil și artwork-ul. Ei se ocupă de chestia asta. Eu le dau totul de la designul discului și trackuri.

Și cum ai făcut asta?
Primul volum Future Nuggets, Steaua de Mare și Rodion sunt scoase prin acest label, Ambassadors Reception, care ne-a țepuit până la urmă. Era un tip foarte OK, la care am ajuns cumva întâmplător, cu alt proiect, dar a zis că era de făcut mai degrabă pe Future Nuggets ceva. Legătura asta s-a rupt nefericit, again: the future is not reliable. Discul ăsta e sold out, bine, nu îți imagina cine știe ce tiraj. Așa și tipul ăla avea să ne dea bani, deci nasol. Între timp, un alt tip din Anglia a aflat prin Khidja de noi și așa am ajuns la Juno Distribution. Future Nuggets e în total control încă, oricum. O să scoatem Raze de Soare, Delusion Men.

Ce e Delusion Men?
E proiectul meu de la începuturile Future Nuggets cu Camil. Trebuia să scoatem un album. Acum că avem autonomie o să scoatem EP-ul de debut. Bătrânii debutează. După aia o să apară niște remixuri Steaua de Mare făcute de Khidja, prea mișto ca să nu iasă și pe disc. După aia poate o să iasă Plevna, poate iese și asta cu Renato, dar cine știe, să te aventurezi prea mult în a vedea viitorul e periculos. Se poate întâmpla orice. Așa cum s-a mai terminat o dată, se mai poate termina. Eu cu Ion din Dorobanți am scos la liber astea patru piese. E prea lent să scoți viniluri odată la 7 luni, nu mai e treaba fresh. Prefer să mă țin în ritmul în care le fac și să le dau drumul gratis. Imaginează-ți că ce ai ascultat mai devreme ai mai putea asculta abia peste șapte luni, ele fiind făcute acum două luni. Mai ales la cover-uri, așa cum sunt ele, gen Bambina, nu-și lua nimeni bani, nu-mi iau și eu, așa cum le cântam eu, le cânta oricine. Merg la liber pe net. La Raze de Soare e mai complicat. E o situație mai ciudată, sunt ale lui Marian Lepădat și Albatros, dar el a fost în Albatros doar între `90 și `92. El după aia și-a făcut formația Parșivii. Fratele lui, Cristian, a preluat formația și l-a scos din toate cărțile, deși el a compus primele două albume. L-a scos din istorie. El are canal de YouTube, mai postează acolo. Cristian Lepădat nu numai că l-a scos din povești, dar la UCMR sunt înregistrate (ceva mai rar pentru protomanele și manele) pe numele lui. Asta e. Când au scos vinilul, au recântat toate piesele, nu mai erau în formula inițială. Celebrele hituri au apărut recântate. Dezbaterea nu e pentru mine de a face justiție, așa că piesele sunt înregistrate pe numele lor, Cristian Lepădat și Marian Melcescu, eu sunt înscris la UCMR și o să fiu aranjor la UCMR pe piesele lor, ceea ce și sunt, iar ei sunt compozitori.

Asta e OK apropo de copyright.
Da, că e o problemă. La Steaua de Mare am folosit Vali Vijelie, tema aia din Doamne, ce greșeală am, am trecut acolo, dar nefiind înregistrat, iar noi nefăcând bani pe asta, nu aveam ce face. Dar prin absurd, dacă să zic că am fi făcut, nu aveam cui și unde să îi dăm, adică măcar în cazul ăstălalt putem fi în deplină legalitate, jumate moral măcar. Acum am avut concert cu Raze de Soare la Cluj, la zilele Mănășturului, primul concert, și zic mereu că piesele au fost compuse de Lepădat și Albatros și Naste din Berceni. I le-am și trimis lui Lepădat, i-am scris acolo, pe Google, pe Facebook, mi-a dat accept, dar nu mi-a răspuns, deși i-am scris foarte frumos. Eu nu știam inițial de toată dimensiunea asta și de despărțirea asta brutală și dureroasă, apoi că nu mai e menționat în interviuri, încet încet am aflat ce se întâmpla înainte de ce e acum, că Albatros cântă și acum, în fine.

Dacă ai putea să faci muzică cu oricine vreodată?
Depinde de moment, ca să nu fiu dezamăgit, poate dacă i-aș cunoaște în perioada lor. Mă fascinează un muzician din Brazilia, Arthur Verocai, care a avut tot un destin de outernational din ăsta, a apărut, a dispărut, a scos un album capodoperă prin `72, impecabil, albumul nici nu știu dacă s-a vândut. A reapărut acum câțiva ani și a și recântat varianta originală de pe vinil. Aș fi vrut să asist la momentul ăla, din orice postură. Chiar și doar pasiv, dacă există pasivitate în genul ăla de intimitate. Sunt puține lucruri pe care le-am făcut singur, de fapt. Influențe, contaminări, întâlniri cu oameni, totul e ceva ce m-a format așa.

Crezi că te-ai mai putea lăsa vreodată de muzică?
Nu, doar dacă se întâmplă ceva grav. Din discuri dacă ar fi, m-aș alege cu subzistența, poate sub subzistență, n-am făcut reclame, nu că am ceva cu cei care fac reclame, dar am putut să aleg. Ciudat e cazul celor care au bani și aleg să facă reclame, cred. Ideologia competiției nu mai are legătură cu supraviețuirea demult. Vrei să fii cât mai șmecher, să tragă banii la tine, să produci, să fii într-un anumit tip de a vedea viața, ban la ban trage.

Dar felul în care ai fluctuat ți-a dat senzația că ești instabil?
E mai degrabă: ca să poți să reziști într-una, trebuie să ai și alte dimensiuni în care să exiști. Ca să îți menții interesul față de ceva, ca să nu epuizezi, trebuie să ieși din el, deci îți faci două lumi. Ca să ții în viață ceva, trebuie să te duci să investighezi și altceva. Nu escapism. Ci o ieșire pe care să te reîntorci.

Future Nuggets pe Facebook și SoundCloud