Iubiri balcanice de la Divan 2017

Divan e festivalul care face cum face și îți bucură toate simțurile. Privind pe suprafața apei la malul Dunării, timpul se dilată și te lași bucurat de tot ce te înconjoară. Lași apa și soarele să îți mângâie pielea, mirosul acrișor al vinului să te înțepe ușor în obraji și să îi coloreze în rozaliu, gura să se îmbete de arome exotice, creierul să se dezmorțească sub acorduri de vioară, sintetizator sau trompetă - după caz, și ochii să se clătească cu apusul și proiecțiile de film.

„Anul acesta, Divan Film Festival își propune să demonstreze că, în Balcani, lumea se mai și iubește, nu doar se sfârtecă și se dușmănește.” a fost declarația lui Cătălin Olaru, directorul artistic al festivalului despre selecția filmelor de anul acesta. Că iubirea nu-i numai una o să spuneți că știați, dar în săptămâna de festival am trecut prin toate tipurile de iubiri - de la cele mai pasionate la care visăm cu ochii deschiși, la cele care au rămas ca o obișnuință din care îți e peste mână să te mai desprinzi și despre care ne promitem că nu o să le trăim. Divan ne-a arătat anul acesta că în Balcani nu e numai curaj pentru războaie ci și curaj să te lași să iubești.

Un basm împuțit (r. Miroslav Momčilović, Serbia, Bulgaria, 2015)

Îl învinovățește pe „ticălosul de Columb” că a mutat centrul lumii de la Mediterană și Balcani și l-a dus pe continentul american. Așteaptă într-o groapă de gunoi ziua în care chinezii îl vor răzbuna și vor lua puterea de la americani, iar Balcanii și el, vagabondul Moma, vor reînflori pe lângă.

Puțin absurd, dar la fel de fermecător, mai puțin serios, dar cu o tristețe veche în ochi - așa e Moma și prin simplitatea lui de a fi, poate ajutat de franceza stâlcită, o cucerește pe Ema - vagaboandă și ea. Povestea lor de dragoste se înfiripă în frig, în „bârlogurile” în care trăiesc, cu sânge, murdărie, vânătăi și trecut care îi urmărește. Toate gesturile grandioase de dragoste se dizolvă odată ce vezi sinceritatea cu care Moma o asigură pe Ema cu dragostea sa când o găsește distrusă, plângând peste mormântul unei persoane neidentificate - copilul pe care aceasta l-a pierdut.

E o iubire de care amândoi aveau nevoie ca să continue să meargă mai departe, de data asta străbătând străzile orașului nu în căutarea continuă prin tomberoane, ci ca o plimbare alături de celălalt unde să se regăsească pe sine.

Trambulina (r. Zrinka Katarina Matijevic, Croația, 2016)

Un tort, trei baloane, un prieten invitat și o vânătaie pe spate de la o mamă singură, care a avut și ea ceva daddy issues în trecut - așa arată petrecerea de șapte ani a Linei. Tatăl ei a plecat și și-a refăcut viața-picture-perfect câteva străzi mai jos cu soție, copil și un cățel, pe care Lina și l-a dorit mereu și nu l-a primit niciodată. Nika are 17 ani și chiulește de la școală ca să se iubească pe ascuns cu un tip, pe care tare îl bănuiești că nu e atras de altceva decât de corpul ei de adolescentă. Nikolina nu și-a mai văzut mama de 22 de ani 3 luni și 7 zile și are de făcut o alegere: un al treilea avort sau să devină mama unui copil pe care nu se simte în stare să-l iubească.

Eu am undeva, într-o notiță pe telefon făcută acum vreo doi ani, scris un citat fără autor – „The unexpected connections we make might not last, yet stay with us forever”, pe care l-am redescoperit uitându-mă la filmul ăsta, care te așează la întâlnirea dintre trei povești care devine firească și unde iubirea apare ca empatie pentru un străin, ale cărui fugă și frică le poți simți în propriul corp.

Umiditate (r. Nikola Ljuca, Serbia, Olanda, Belgia, 2016)

Întrebat la petrecerea unor prieteni de ce nu a venit cu soția, Petar le spune că e bolnavă. Îi minte pentru că nu știe nici el de ce Mina nu mai era lângă el când s-a trezit, de ce ultimul lucru pe care i l-a spus, plictisită, e: „Nu am chef să fac tort.”. Tu, care ai văzut scena de dragoste dintre Mina și amantul ei care deschide filmul ghicești ca aceasta a fugit să fie cu cel care știe, în căldura lunii iulie, să o iubească pe versuri de poezie: „Nicicând mai pustiit ca la sfârșitul lui Cuptor”.

Își umple timpul cu alcool, droguri și nopți târzii, iar nervii întinși la maxim ai lui Petar par că cedează în toropeala din aer și în încercarea sa de a păstra aparențele unei căsnicii fericite. Dar nu e singurul pe care îl consumă propria-i lașitate, pentru că lipsa de curaj e cea care îi readuce împreună. Nu știi cum a fost la început iubirea lor, sau dacă a fost, dar acum îi leagă un fel de comoditate, o obișnuință suficientă cât să nu își dorească să vadă mai departe, care aproape că face luna iulie mai răcoroasă, din nou suportabilă.

Proiecție aniversară - 20 de ani de la premieră: Gadjo Dilo - Străinul nebun (r. Tony Gatiff, Franța, România, 1997)

Proiecția filmului a fost o premieră în România - după 20 de ani, povestea unei lumi care se întinde între exotism și tradiție, pasiune și răzbunare se întoarce „acasă”. Tot în România ajunge și Stephane (Romain Duris), un tânăr franțuz frumos-peste-poate, care într-un acces de dor pornește într-o căutare obsesivă a cântăreței preferate a tatălui decedat - Nora Luca - o presupusă țigancă română.

I se deschide o lume haotică, neglijentă, aproape absurdă a unei bande de țigani cântăreți, care îl cucerește pe acum-„Ștefan” prin simplitatea de a fi și pasiunea cu care iubesc - felul în care se oferă pe de-a-ntregul, pe care tânărul îl descoperă sub chipul Sabinei (Rona Hartner), o țigancă al cărei dans îți încețoșează mintea.

Filmul surprinde prin momente savuroase precum Copilul Minune cântând la acordeon deasupra mormântului tatălui său decedat autenticitatea unei lumi unde se trăiește-urăște-iubește la maxim și care nu se compromite dându-se după mersul exterior al lucrurilor.

Documentare

Exotica, erotica, etc. (r. Evangelia Kranioti, Franța, Grecia, 2015)

O veche legendă spune că pentru a rupe un blestem trebuie să treci peste 40 de valuri, de aceea marinarii ar fi invincibili. Din partea lor, fiecare dată când trebuie să plece în larg e o nouă probă de curaj: au nevoie să lase totul în urmă, să își permită experiențe noi nevătămate de melancolia celor vechi. Ei nu se pot opri în patul și viața celei căreia îi declară dragostea, pentru că ce ar mai fi un marinar care nu călătorește?

Proiecția mea preferată din festival spune povestea unui triunghi amoros imposibil - femeile nopții, marinarii și marea. Sandy, o fostă prostituată, a rămas tânără în amintirea marinarilor mincinoși care au iubit-o și mai apoi părăsit-o ca pe un vas vechi, ruginit. În nostalgia orei în care își așteaptă „soții” resimte pe buze gustul amar al pielii impregnate cu sare de mare. Ea devine fața femeilor care s-au luptat cu marinarii până la epuizare, al căror destin e să fie luate și imediat după lăsate în urmă, pe țărm.

Se ascund în întunericul nopții, unde omul devine mai mic, dar mai adevărat, iar marea le poartă dorul. Povestea unor iubiri imposibile în brațele cărora femeile și marinarii se aruncă cu toată pasiunea lor. Dar „Pământul are nevoie de pasiune ca să rotească”.

Vâslind pentru Europa (r. Gerald Harringer, Austria, 2017)

2200 de kilometri, 50 de zile, 9 țări. Atât i-a costat, în numere, pe Gerald Harringer și Ihsan Banabak să vâslească pentru îndeplinirea visului comun, de a se lăsa purtați de Dunăre pe întregul său traseu, până la Marea Neagră. O barcă de lemn le devine casă, masă, pat iar un fluviu le servește drept terapeut, cale navigabilă a dorului, care separă țări și le unește totodată.

Provocările se împletesc cu experiențe unice și întâlniri care ar fi fost unlikely să se întâmple în alt context. Una dintre întâlnirile documentate este cea de la Portul Cultural Cetate - casa festivalului Divan, unde cei doi s-au oprit pentru a se odihni, dar au descoperit mai mult de atât. L-au întâlnit pe Mircea Dinescu - cel pe care îl urmăriseră la televizor cum anunța căderea comunismului în România și s-au reîncărcat plimbându-se în Parcul Îngerilor, care cuprinde operele diverșilor artiști care și-au găsit inspirația pe acest mal de Dunăre.

Cei doi reușesc să își termine călătoria, iar ca premiu se bucură de ce oferă Delta mai frumos - natura de vis, dar și finalul aventurii lor, care dovedește că granițele pot fi depășite, că limba nu reprezintă o barieră între oameni și că ceva ce e departe nu e neapărat de neatins.

***

Divan Film Festival (Divanul Degustătorilor de Film și Artă Culinară) a avut loc între 18-20 august la Craiova și 21-26 august la Port Cultural Cetate.