Jack White e dumnezeu pe pământ. Jurnal de groupie

Am ajuns cu o oră mai devreme față de momentul anunțat în program când Jack urma să urce pe scenă. Pentru că fluturii din stomac nu m-au lăsat să stau locului acasă, dar și pentru că am vrut să fiu sigură că prind loc fix în primul rând, la picioarele domnului White.

Mai bine de jumătate de oră fixez cu privirea cearșaful-cortină. Aștept să fie tras, în sfârșit, ca să-l descopere pe el, omul care știe cel mai bine cum să facă o chitară să sune a cântec de sirenă. Un domn venit de pe partea cealaltă a cortinei ne invită să nu ne folosim telefoanele în timpul concertului. Nu de alta, dar ar fi păcat să nu ne bucurăm de spectacolul rock’n’roll pe care ni l-au pregătit. Lucru pe care și organizatorii au avut grijă să ni-l transmită, online și la intrare. Mulțimea urlă a aprobare. În sfârșit un concert pe care nu o să-l privim prin ecranele telefoanelor (altora). În sfârșit un concert la care o să fim doar noi și artistul, fără ecrane între noi.

Tot pândind cortina-cearșaf, îmi amintesc de Faust-ul de la Sibiu. Aceeași așteptare excitantă, aceeași nerăbdare care-mi face palmele să transpire, aceeași pândă a zgomotelor și a umbrelor care mișună dincolo de cortină, același joc de imaginație-anticipație. Tot un spectacol o să fie și ăsta, e clar pentru toată lumea deja. Apoi mă lovește: ce mișto ar fi fost să continue tradiția din turneul cu Blunderbuss și să vină cu ambele formații, The Peacocks, exclusiv cu gagici, și The Buzzards, exclusiv cu tipi, dintre care să aleagă, dimineața la cafea, cu cine să cânte pe scena de la Romexpo. Dar, hei, măcar a păstrat-o pe Lillie Mae, cu care-l bănuiesc că are ceva povești porno de la drum. Prea-și zâmbesc ei cu subînțeles de fiecare dată. Dar oare cum o arăta clădirea aia mare pe care și-a cumpărat-o în Nashville, Tennessee în 2009? Aia unde e Third Man Records, casa lui de discuri, pe care și-a lansat-o în 2001 ca să fie sigur că dacă tot trebuie să amestece arta cu business-ul, măcar o face așa cum vrea el, cu tot controlul. Aia unde e și sala lui de repetiții pentru turnee, transformată în sală de concerte, la ocazii speciale. Tot aia unde e și studioul de înregistrare, inclusiv pe viniluri și magazinul unde se vând ele, aproape instant. Oare i-a mai trecut tristețea din cauza morții recente a pianistului său? Cât de mult i-o fi crescut părul de când a renunțat la buclele-cuib de ciori în favoarea tâmplelor rase, la clipul Would you fight for my love? Ce mișto ar fi să-mi cânte Two Against One. Sau Steady, As She Goes.

Cu haosul ăsta de gânduri mă găsesc cu Jack pentru prima dată. Evident, instant mi se umplu ochii de lacrimi de individă care și-a imaginat momentul ăsta de un milion de ori. De la primul acord și primul vers, își dă drumul cu totul. El tot e muzică. E în fiecare cântec, cu toată pasiunea și energia lui. Din mâinile lui, chitara știe să sune a perfecțiune. Înconjurat de muzicienii lui ordonați pe scenă în semicerc, își coordonează echipa cu fermitatea unui dirijor și nebunia unui șaman în transă. Înțeleg repede că Jack White e dumnezeu pe pământ.

Abia ce-a început spectacolul că ne și invită să cântăm cu el - pe strofă, nici măcar pe refren -, Hotel Yorba, aproape cea mai cântată piesă din turneele lui. Doar că dinspre noi nu se aude nimic. Nu știm noi cum e cu hotelul ăsta din Detroit, primul single de pe al treilea album The White Stripes, înregistrat chiar într-una dintre camerele sale. Noi așteptăm Seven Nation Army în schimb. Nu pare deranjat foarte rău. Așa sunt zeii uneori, generoși.

Ne ia de mână și ne face cunoștință cu toate iubirile lui, la o plimbare prin toată viața, turnată în cântecele din toate proiectele de până acum. Ne agităm pletele pe The Hardest Button to Button din perioada The White Stripes, ca mai apoi să primim o porție de improvizație pe Top Yourself de la The Raconteurs. Ne zbenguim pe Sixteen Saltines și Freedom at 21 de pe Blunderbuss, primul album solo, ca apoi să facem cunoștință și mai bine cu formația lui de artiști cu vioară, pian, contrabas, orgă, mandolină şi steel guitar, pe Temporary ground și Three Women, de pe Lazaretto.

Ne întreabă dacă e cineva din Brașov. Urlă vreo doi din mulțime, de bucurie. Aflăm că a fost în Poiana Brașov vara trecută. I-a plăcut mult. Se plimba el așa când a văzut o fată culegând flori într-un câmp. A mers la ea și-a întrebat-o pentru cine sunt florile alea. Dar fata nu știa engleză. A insistat și i-a mai zis vreo două vorbe dulci, tot în engleză, dar fata tot n-a priceput. N-a contat, totuși. Pentru că fata era foarte frumoasă, așa cum sunt toate femeile din România. Toate gagicile din sală țipăm extaziate. M-am hotărât: vara viitoare mă mut în Poiana Brașov, unde-o să culeg flori până vine el iar. Înghit povestea și-l cred, măcar pentru c-a povestit-o frumos. Cel puțin nu a zis-o pe aia cu Dracula.

Aproape două ore mai târziu, cortina se trage înapoi peste scenă. Mă uit în stânga, bulgarii veniți în gașcă sunt obosiți, dar fericiți. Lângă, cei doi puști care au știut toate versurile, inclusiv la piesele mai obscure, par mai extaziați ca după prima dată când au atins un sân. Mă uit în dreapta, tipa aproape la fel de groupie ca mine țopăie isterică cu o pană aruncată de Jack, pe care a avut norocul s-o prindă. Dincolo de ea, o ea și-un el care-au privit tot concertul îmbrățișați se privesc unul pe altul cu recunoștința cuiva care știe că experiența asta a fost mai tare ca aia cu mutatul împreună. Toți avem zâmbete largi pe față, cu care o să rămânem măcar până ajungem acasă, unde o să dăm play la tot playlist-ul nostru Jack White, pentru a mia oară.