Joaca de-a Lana

Există pe YouTube un interviu cu Lana del Rey, la Chateau Marmont, în care povesteşte cum a încropit videoclipul pentru piesa Video Games - ăla în care cântă lipită de un perete, cu părul dat pe spate şi buzele ei preapline făcându-te să nu mai auzi nimic pentru câteva secunde. Spune în interviu că a vrut videoclipul presărat cu secvenţe ale tinereţii - puşti care se dau cu skate-ul sau se aruncă în apă - şi vorbeşte despre asta de parcă ea, la 25 de ani, e deja departe de lumea aia în care totul pare mai uşor.

Sună exagerat, dar, într-un fel, are dreptate. Din octombrie, de când a semnat cu Interscope, a fost evident că maşinăria în care a intrat va face totul ca s-o transforme în icon. Video Games a explodat pe toate blogurile muzicale, amplificând fascinaţia pentru vocea deopotrivă sexuală şi apăsătoare, care târăşte prin cântecele alea cu rochiţe de vară, buze umede de alcool şi flirturi nesimţite ceva aproape lugubru. Frumuseţea (pre)lucrată a Lanei a inspirat coperte şi reclame. Stângăcia ei recentă de la SNL a făcut-o şi mai celebră decât era şi a arătat că, indiferent cât de ţepene sau şovăielnice îi sunt uneori apariţiile live, femeia are cu ce lucra. Dacă te uiţi la ce s-a întâmplat cu ea în numai câteva luni, poţi înţelege de ce i se par departe zilele când era adolescenta Lizzy Grant, care cânta (mai ascuţit) neştiută de nimeni şi se dădea cu skate-ul. Departe pare până şi 2009, când avea 23 de ani şi lucra încă la albumul ei independent.

Dar cu toată transformarea recentă, Lana del Rey nu e Gaga. Nu a intrat atât de tare în maşina faimei ca să devină un monstru, fie el şi fenomenal. Până la urmă, pe coperta primului ei album nu scrie The Fame, ci Born to Die. Şi poate că tocmai fragilitatea asta – fie ea şi filtrată de ditai casa de producţie – o face pe Lana atât de umană, şi pe fani, să vrea să-i ia cântecele acasă.

iTunes