Nu mi-aș fi imaginat niciodată, nici în cele mai curajoase fantezii ale mele, că o să ajung vreodată în Hong Kong. Nici atunci când mi-au spus ai mei, acum vreo trei ani, că urmează ca nașii mei să se mute din Brașov tocmai în partea cealaltă a lumii. Cred că am vorbit o dată, poate de două ori despre cum ar fi să..., dar, în general, mi-am interzis să mă gândesc la lumea aia atât de diferită și atât de îndepărtată. Eram în autobuz spre casă când m-a sunat tata să-mi dea vestea. „Ești adult acum, pot să-ți spun direct – Nanu și Nana (n. red: așa le spun nașilor mei) vor să te aducă la ei pentru zece zile. Când ai vacanța?” Am țipat atât de tare încât a trebuit să cobor la prima stație ca să nu mă spintece privirile celorlalți. Între momentul când am aflat că plec și cel în care m-am văzut zburdând prin terminalul de sosiri din HK au fost exact douăzeci și patru de zile, numărate cu sfințenie, apoi alte fix zece în care am fost cea mai fericită fată de pe pământ.
Whiteness
În Hong Kong nu există noțiunea de „străin”, ceea ce e lesne de înțeles, având în vedere că sunt atât de multe naționalități într-un singur loc. Plimbându-te pe străzi, mai ales la ore de vârf, pierzi conștiința rasei sau a etnicității – în Hong Kong sunt oameni ș-atât. Și totuși există tendința asta absolut fascinantă (și imposibil de înțeles) de a europeniza publicitatea din oraș. Spre exemplu, Huawei, una dintre cele mai reprezentative companii pur-sânge chinezești, promovează pe oriunde are ocazia o reclamă cu un fotomodel european. Produse magice de frumusețe sau chiar unele afișe ale brandurilor de talie mondială surprind un ideal de frumusețe pe care, venit din exterior, e ciudat să-l vezi atât de popularizat: alb înseamnă frumos, ideal. N-am cum să uit o reclamă din metrou care, pe lângă faptul că orbea prin luminozitatea fundalului imaculat, avea în centru o femeie asiatică cu tenul perfect alb, care spunea Change For Chance.
Dress code
În timp ce albul este visul, pe tot parcursul vizitei mele în Hong Kong m-am simțit cea mai neatrăgătoare fată din cameră. Mi-am învățat lecția the hard way, când, în prima zi, am făcut greșeala să mă îmbrac în grabă cu niște haine care, în București, ar fi construit o ținută basic, fără pretenții, dar cu care nici să-ți fie rușine. N-a trebuit decât să ajung în Hong Kong Central ca să mă-ntreb ce fac asiaticele și mie nu-mi iese. Mă uitam fascinată cum cele mai simple haine arătau de o mie de ori mai bine pe ele decât ar fi arătat vreodată pe mine.
M-am ambiționat în fiecare zi să mă-mbrac astfel încât să-mi placă de mine în oglindă și totuși, singurele dăți când nu mă simțeam de parcă venisem în haine casual la o petrecere cocktail era atunci când cei din jurul meu erau preponderent străini. La fel cum mă holbez la franțuzoaice, un pic cu jind și un pic mai mult cu disperare, am încercat să-mi dau seama cum funcționează frumusețea asta minuțioasă a asiaticelor, cum reușesc să arate absolut în fiecare moment de parcă au control deplin asupra vieții lor. Iar povestea se extinde și la bărbați – mă-ntreb dacă unii oameni pur și simplu se nasc cu un simț al esteticului extrem de dezvoltat, poate că ăsta e răspunsul în cazul Hong Kong-ului.
No Country For Catcalling
Cred că am intuit de la început, cumva, că Hong Kong-ul este un loc destul de sigur, dar nu am conștientizat asta decât la mijlocul vizitei mele acolo, când s-a nimerit să petrec o zi întreagă singură singurică bănănăind pe străzile orașului. E atât de ușor să te orientezi cu transportul în comun, încât nu mi-am făcut nicio secundă griji cu privire la mobilitatea mea odată ajunsă în mijlocul acțiunii, dar, bucureșteancă fiind, n-am putut să nu mă gândesc că ar fi bine să fiu mai vigilentă pe cont propriu decât eram atunci când mă însoțeau nașii mei. Ieșind din casă mi-am adus aminte de toate regulile de acasă: să nu mergi cu lucruri de valoare la vedere, să nu îi bagi în seamă pe băieții care stau la pândă, mai ales dacă sunt mulți, să nu mergi singură pe străzi înguste sau nepopulate, să nu intri în vorbă cu străini care te complimentează, să te uiți în spate și să schimbi brusc direcția dacă ai impresia că cineva te urmărește. Țin minte cât de șocată eram că mergeam pe străzi care habar n-aveam unde duceau, treceam pe lângă bărbați de toate vârstele și din toate clasele sociale, eram vizibil turistă și totuși, nimeni nu a atentat la siguranța mea, la demnitatea de a fi o femeie neînsoțită mergând pe stradă. Pare total clișeu scos din filme americane care romanțează țările „din străinătate”, dar mi-e un pic dor de străzile arhipline din Mong Kok, sub stâlpi peste stâlpi de reclame din neon, pe care se găsea să-ți facă cu ochiul cineva, și nu te simțeai nicidecum atacat din cauza asta.
Neon, zgârie-nori și loc să treacă Dragonul
Să te uiți în sus și să pierzi numărătoare etajelor, să mergi pe stradă la umbră deși soarele bate destul de puternic deasupra orașului, să vezi cum oamenii urcă și coboară cu lifturile exterioare de la înălțimi absolut absurde la nivelul străzii în câteva minute. Arhitectural vorbind, Hong Kongul este o combinație de vechi și nou la fiecare colț, unde centrele comerciale sunt la fiecare ieșire din metrou, iar clădirile de business sau rezidențiale sunt ca niște biscuiți, subțiri și foarte, foarte înalte. Deși este o metropolă în toată puterea cuvântului, au rămas încă părți din folclorul chinezesc care nu s-au pierdut printre sticlă și oțel, superstiții pe care le observi în cele mai mici detalii, sau în cele mai neașteptate reprezentări – găuri mari în înălțimea clădirilor, fix în mijlocul lățimii lor, prin care trebuie să aibă loc să treacă Dragonul. E cumva amuzant, pentru un străin, să vadă cât de mult contează lucrurile astea pentru valoarea unei clădiri, sau felul în care Feng shui-ul influențează afacerile imobiliare, dar chiar e treabă serioasă, până și unele companii străine țin cont de istoricul energetic al locurilor în care se mută cu sediul.
Spiritualitate
Nu sunt o persoană religioasă, și cu toate astea, mi-a fost aproape imposibil să nu fiu copleșită de spiritualitatea uimitoare din Hong Kong. Primul templu pe care l-am vizitat, Man Mo, ne-a apărut în cale total întâmplător, iar imediat ce am intrat înăuntru mi s-au înmuiat genuchii. E ceva atât de uman și de simplu și de sincer în felul în care se raportează ei la credință, încât e foarte greu să nu te lași, măcar puțin, înduioșat. Cred că ce m-a marcat cel mai tare, totuși, a fost excursia la Big Buddha – pe lângă statuia propriu zisă există două temple, și a fost prima dată în viața mea când am plâns într-un locaș de cult. Nu pot să explic ce m-a emoționat atât de tare, pe lângă detaliile incredibile ale pagodelor, dar țin minte cât de gol îmi era stomacul, și cât mi-a luat să vorbesc din nou.
Bonus: podcast
Nu știu dacă este neapărat reprezentativ pentru vizita mea în Hong Kong, cât pentru orice zbor cu avionul care durează mai mult de patru-cinci ore. Atât la dus cât și la întors am avut cam douăsprezece ore de mers cu avionul până înapoi pe continentul european, apoi cam încă două ore de zbor până în București. S-Town este un podcast nou, produs de Serial și This American Life, pe care l-am început și terminat pe drumul spre și din Hong Kong. A fost pentru prima dată când am călătorit pe o distanță atât de lungă singură și totodată cea mai bună oportunitate să „consum” toate cele șapte capitole. M-am atașat atât de mult de povestea din Shittown încât aveam momente când voiam să le dau căștile și celor care stăteau lângă mine, să asculte și ei, să mă-nțeleagă. Ultimul capitol s-a terminat când încă mai aveam patru ore până în Zurich, unde, cum am găsit niște wifi, i-am scris unui prieten în Caps Lock toate sentimentele mele față de podcastul ăsta absolut mindblowing. Asta, și că sunt atât de jetlagged că-mi vine să plâng.
Jurnal de Hong Kong
Bucureșteancă, 18 ani, pleacă singură la Hong Kong și nu mai vrea să se întoarcă niciodată.
Fotografii de Roxana Caia. Ngong Ping Temple.