Jurnalist în curtea şcolii: Lecţia de plictiseală

Profa de chimie intră în clasă. Se aşază la catedră şi ţipă: „Aşezaţi-vă în bănci, v-am adus testele!”. Ne aşezăm cu toţii şi aşteptăm notele, sperând că sunt de trecere. Ne strigă în ordine alfabetică. Mai e mult până la mine, trebuie să aştept până la „S”. „4 , 4, 5, 2, 6…10”. Felicitări, Matei! Mă întreb dacă eşti fericit că ai stat să toceşti pentru o notă care oricum nu o să te ajute cu nimic. Ajunge, în sfârşit, la mine. Mă duc la catedră și, ca de obicei, îmi spune: „Elena, tu ești o fată foarte deșteaptă, dar nu vrei să înveți. 4!”. Pregătită, cu scuzele la mine, îi spun: „Da, doamna, dar știți, am lipsit pentru că m-am simţit rău (chiulisem) și nu am reușit să recuperez materia”. Îmi spune că nu e vina ei şi îmi trece nota în catalog. Mă întorc în bancă și aştept să termine de împărţit restul testelor.

După câteva minute, ne spune să deschidem caietele şi să scriem titlul de pe tablă. Se ridică în picioare şi începe să vorbească. Încerc să fiu atentă, dar după primele cinci fraze mă pierde. Mă uit în clasă. Reuşesc să împart elevii în patru mari categorii. În prima intră cei care lipsesc. Bănuiesc că sunt afară şi chiulesc împreună cu alţi colegi de la alte clase. Apoi, sunt cei care îşi ocupă timpul cu tot felul de activităţi (şi aici intră uitatul în gol, cititul pe sub bancă, ascultat muzică). Următoarea sunt tocilarii care îşi notează fiecare cuvânt. Am observat, în ultimul timp, că toceala e încurajată atât de profesori, cât şi de părinţi. În ultima categorie se încadrează foarte puţini elevi. Sunt aceia care sunt atenţi la oră şi care o bombardează pe profesoară cu întrebări, punând-o în situaţii dificile. Am auzit de atâtea ori răspunsul: „Ăăă…o să vedeţi când o să ajungem acolo” („acolo” fiind definit ca momentul în care uităm cu toţii de întrebare).

Plictiseala apare încă de când profesoara intră în clasă. E o persoană scundă, lipsită de autoritate. Mereu vine îmbrăcată într-o singură culoare. Dacă are rochia galbenă, geanta, pantofii, paltonul, toate trebuie să fie galbene. De data asta a venit în albastru pastelat. Monocromia ei mă face să cred că e o persoană plictisitoare, fără personalitate, fără esenţă. Atmosfera din clasă e absolut jalnică. Undeva în spate pâlpâie un neon. Copiii sunt plictisiţi, aerul e sufocant şi peste toate tronează o lumină albă pe care o vezi doar în spitale. Sunt obosită, n-am chef de nimic. De fapt, fiind plictisită, am impresia că sunt obosită, nu e ca şi cum aş face ceva care să mă solicite. Mă uit afară și e întuneric. Nu îmi vine să cred că e 7 seara și mai am încă o oră după asta. Am împrumutat o revistă de la un coleg şi l-am rugat să mă lase să mă uit pe ea în timpul orei. O deschid şi o răsfoiesc. Are o groază de articole mişto despre care eu nu ştiam mai nimic. În mare parte, subiecte din domeniile spaţiu, cultură și psihologie. Încerc să-mi imaginez cum ar fi să ni se predea aşa ceva la şcoală, cum ar fi să învăţăm despre noile descoperiri ale NASA sau despre mormântul reginei egiptene Nefertiti. Am impresia că toate orele astea în care nu facem nimic interesant mă distrug, rup o parte din mine. Mă umplu de nervi când mă gândesc că din şapte ore pe care le am pe zi, patru sau cinci sunt irosite pe lucruri care nu-mi plac şi de care nu o să am nevoie.

Puțini sunt profesorii care știu să predea. Uite, la engleză, la istorie și la încă vreo trei materii abia aștept să înceapă ora. Şi nu e că am ceva cu celelalte materii. Sunt dispusă să învăț orice, atât timp cât mă ajută să mă dezvolt și să îmi îmbogățesc cunoștințele. Un profesor bun este o persoană care ştie să vorbească şi care are o cultură generală bogată. Dacă reuşeşti să împărtăşeşti informaţii din mai multe domenii, sunt mai mari şansele ca elevii să îşi arate interesul. Discuţiile libere în timpul orelor sunt, de asemenea, o modalitate prin care reuşești foarte uşor să îți însuşești informaţii. Toţi profesorii buni pe care îi cunosc ştiu să echilibreze latura prietenoasă şi amuzantă cu cea severă, care impune respect şi care le aminteşte elevilor care sunt îndatoririle lor. Îmi plac şi profesorii mai duri, care te pun mereu la încercare cu cerinţe mai grele sau teme mai lungi. Asta pentru că îmi place să mă chinuiesc, ca apoi să mă uit mândră la realizările mele. Din ce am întâlnit până acum, majoritatea folosesc însă celebra metodă de învățare mecanică.

De câteva săptămâni mă gândesc să mă mut la Uman. Deși îmi plac și materiile de Real, știu că aș avea mai mult timp dacă m-aș transfera la alt profil, timp pe care l-aș folosi făcând ceva ce îmi place. De exemplu, mi-ar plăcea să citesc mai mult şi să pictez. Am atâtea idei în cap pentru o nouă lucrare, dar nu am timpul necesar să le pun în aplicare. Acum câteva zile, de exemplu, mă gândeam să încep o pictură foarte, foarte mare, cât mai colorată și mai dinamică, cu tema „mișcare urbană”, care să conțină multe chestii pe care le vedem mereu pe stradă, clădiri, oameni, iar acestea să fie amestecate, suprapuse unele peste altele, și să nu fie foarte realiste. La şcoală, încerc pe cât posibil să nu pierd timpul. De multe ori desenez când nu am ce să fac la ore, când mă plictisesc. Am o groază de desene prin caiete. „Operele mele de artă” variază de la simple săgeţi trase printre cuvintele din lecţie, la oameni sau peisaje. Anul ăsta m-am decis să mă implic în cât mai multe activităţi prin care aş putea să mă dezvolt şi să aflu lucruri noi. Până acum, am participat la câteva workshop-uri şi ateliere, cum ar fi unul de jurnalism și unul de teatru, organizat de trupa de teatru din liceu, unde am avut parte de discuţii libere și exerciţii din care am învăţat atâtea lucruri interesante.

Mulţi oameni s-au revoltat în privinţa sistemului educaţional, sperând că se va schimba ceva. După mine, problema majoră pe care o întâlnesc elevii în școli e plictiseala. Plictiseala pornește de la profesorii care de cele mai multe ori nu știu să predea şi care îi acuză în schimb pe elevi de dezinteres şi neseriozitate. Ţin să îi contrazic, copiii sunt ființele cele mai curioase, se află într-o continuă explorare a lucrurilor noi care se petrec în jurul lor. Dacă profesorii ar fi reverificaţi, prin inspecţii spontane, o mare parte din problemele cu care ne confruntăm la şcoală ar putea să dispară. Pe lângă profesori, mai sunt multe de schimbat. Programa şcolară e învechită şi inutilă (până şi profesorii ne spun că manualele sunt prea vechi şi că mai bine nu le folosim), iar dotarea şcolilor cu echipamente specializate care să ajute la punerea în practică a teoriei e extrem de slabă. De asemenea, programul şcolar e prost realizat; există zile în care se termină la 20.30, vacanţa de vară este mult prea lungă şi elevii îşi revin mai greu.

În plus, părinţii şi profesorii uită de multe ori un factor important în educarea şi îndrumarea copiilor: părerea personală. Ierarhia materiilor este total greşită, punând artele pe ultimul loc. Încă din şcoala generală, tot auzim că matematica şi limba română sunt cele mai importante materii. De câte ori nu mi-a spus tata să învăţ la mate ca după să am o viaţă de succes. O altă mentalitate regăsită foarte des este că dacă vrei să faci ceva pe partea artistică, o să ajungi pe străzi. Şi astfel, creştem într-un mediu în care nu mai e vorba de a face ceva ce îţi place, ci de a găsi o meserie de pe urma căreia să câştigi mulţi bani. Creativitatea copiiilor e irosită şi uşor îndepărtată, în loc să fie valorificată şi dezvoltată. Ar trebui încurajată ideea de a ne dezvolta pe cât mai multe planuri, fără a clasifica materiile în funcţie de importanţa lor.

Din păcate, această mentalitate a profesorilor şi a părinţilor a ajuns să influenţeze şi modul de gândire al unor elevi. O să dau un exemplu foarte concret care m-a întristat acum câteva zile. Pentru că sunt la un liceu bilingv, de română-engleză, am oportunitatea de a a face o oră pe săptămână cu un profesor nativ. Anul acesta facem drepturile omului cu o tipă venită din UK. Săptămâna trecută am vorbit despre orientalism şi, la sfârşitul orei, profesoara ne-a spus să facem un eseu de 650 de cuvinte în care să analizăm un film, o melodie sau un articol pe tema orientalismului. Câţiva dintre colegi s-au plâns că tema era exagerată, că nu ştiau ce să scrie, că lor nu le trebuie orientalism. Am fost dezamăgită.

Îmi dau seama cât de rău am ajuns în momentul în care mă uit la ceas din minut în minut, să văd cât a mai rămas din oră. Mai sunt 10 minute. Măcar să ne dea drumul mai devreme. Știe și ea că nu o ascultă nimeni și că vine degeaba la liceu. Uneori, face pauze scurte în care se uită prin clasă şi oftează.Trebuie să mă gândesc acum ce le spun părinților când ajung acasă. Poate mie nu îmi pasă de notă, dar cu ei e mai dificil. Nu au destulă încredere în mine şi cred că dacă iau o notă mai proastă, am luat-o pe calea greşită.

***
Articol preluat de pe Jurnalist în curtea școlii, un proiect editorial co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, derulat de Think Outside the Box, în parteneriat cu Policy Center for Roma and Minorities și Centrul CARE. În cadrul proiectului, care vrea să testeze curiozitatea și interesul tinerilor pentru jurnalismul cetățenesc, a fost lansată o publicație online dedicată elevilor-jurnaliști: curteașcolii.totb.ro. Trailer.

De ce nu citesc elevii presa din România.