Kraftwerk e mă-sa

Acum doi ani m-am apucat să ascult muzică electronică rațional, conștient și de bună voie. Până atunci mi se părea artificială, că nu e produsă în mod direct de un instrument convențional și rezonabil. În plus de asta, mie tot techno-ul îmi suna la fel. Pe calculator poți să faci orice, nu? Orice sunet. Nu e corect. Așa au stat lucrurile până au început prieteni de-ai mei să producă muzică electronică, iar eu a trebuit să o ascult. Apoi m-au târât prin cluburi, mi-au trimis seturi întregi de ascultat, am început să merg prin festivaluri, să mă deschid la minte și la timpan. Acum o parte semnificativă din sufletul meu e dedicată muzicii electronice.

...& then came Kraftwerk 

Anul trecut în septembrie apărea episodul 12 din sezonul 2 din Mr. Robot, care începea cu o melodie deplasat de bună. Kraftwerk, The Hall of Mirrors. Cu BF (beste Freundin) am fost la concert la KW (Kraftwerk înseamnă centrală electrică, by the way). După câteva piese am întrebat-o de ce știu toate melodiile. Pentru că ai copilărit cu ele.

Am identificat o mare parte a sound-ului electronic de calitate din copilăria mea, pe care îl diferențiam cu convingere de techno pentru că techno era nașpa. Trecând peste faptul că techno e de fapt foarte mișto, încă sunt convinsă că o mare parte din muzica techno contemporană nu merita să se nască din Kraftwerk. Detroit techno împrumută din Kraftwerk. Africa Bambaataa împrumută din Kraftwerk. Jay-Z împrumută din Kraftwerk. Singurul lucru care mă bucura pe mine în legătură cu acest abuz de muză comună este faptul că, în felul ăsta oamenii ajung cumva să asculte KW fără să știe ce e: trupa asta e cea mai bună chestie din lume, dar și cea mai inabordabilă.

E aproape imposibil să contactezi Kraftwerk în vreun fel. De-a lungul timpului au refuzat foarte multe interviuri, orice tip de expunere publică sau chiar și colaborări.Și nu orice colaborări, ci cu alde Michael Jackson sau chiar Bowie. Ei au refuzat să fie prizonieri media. Ei au transformat media în prizonierul lor.Revenind: un an jumate mai târziu mergeam cu BF la meditații la germană și mi-a povestit că au anunțat băieții concert, care a fost sold out cu săptămâni bune înainte să aibă loc. Știam și nu știam la ce să mă aștept.

Turneul Kraftwerk 3D a început în 2012 cu un concert la MoMA New York, urmat de alte 8 reprezentații la Tate Modern Londra, fiecare despre câte un alt album. Cred că un muzeu e cel mai bun cadru posibil pentru KW. Ei oricum sunt instalații umane, sunt frumusețe rigidă și repetitivă, curată și precisă. Gesamtkunstwerk (total work of art), sau o abordare holistică a mijlocelor artistice înseamnă tehnologie, ritm, energie, proiecții și patru executori. Postura lor, felul cum nu se mișcă aproape deloc, salopetele alea super nebune cu dungi perpendiculare care luminează, care li se mulează amuzant pe burtici. Oamenii ăștia sunt sculpturi, show-ul lor e performance. Prin această scriere, în afară de a-mi manifesta sincerele omagii, intenționez să fac cunoscută generației mele o trupă care s-a născut cu 30 de ani înaintea noastră. Că dacă Kraftwerk nu era Kraftwerk, cel mai probabil nici Guesthouse nu era Guesthouse. E mama lor.

Eins, zwei, drei, vier, fünf, sechs, sieben, acht.

Concertul a început cu Numbers și Computer World. Computer World apare în 1981, când în studioul lor nu se găsea încă un computer. După lansarea acestui album, trupa asta știa că poate să facă orice își propune. Au primit validare. În timpul în care a fost înregistrat, studioul lor personal, Kling Klang, care datează din 1975, era modificat astfel încât să devină portabil, să îl poată lua cu ei în turneu. Și l-au luat. De-a lungul timpului, băieții au adus tot felul de nebunii pe scenă. Roboți cu chipul lor și proiecții iar, după lansarea Pocket Calculator, chiar și elemente interactive. Omul crea muzică împreună cu niște mașinării. Cum în Germania postbelică nu puteai să-ți cumperi sunete de la magazin, KW și-au fabricat singuri echipament și cred că în felul acesta orice preconcepție conform căreia muzica electronică e lipsită de suflet se destramă. Repet, și-au INVENTAT singuri instrumentele și, implicit, sunetele.

The Model, de pe The Man Machine (1978) a fost No.1 in UK Charts în 1981 și una dintre primele melodii pe care le-am auzit de la ei. Îi știu versurile ca pe spatele palmei mele, și în engleză, și în germană. La concert, piesa a fost însoțită de o proiecție din cu totul și cu totul alt film față de celelalte, cu o fotomodeală de demult, tânără și frumoasă.

Coperta acestui album e imaginea constructivismului rusesc, în roșu și negru, ceva super controversat având în vedere regimul politic de la vremea lansării. Și mai controversat având în vedere că au ales să pozeze machiați, și-au sexualizat și androginizat chipurile și le-a plăcut. Și mie mi-a plăcut mult. La urma urmei m-am dus la concert în cămașă roșie.

Autobahn

Această melodie, dragii mei, durează 20 de minute. Atunci când a apărut Autobahn, David Bowie, cel mai mare trendsetter de atunci, susținea că asta e melodia lui preferată. Foștii studenți de muzică clasică de la conservatorul din Düsseldorf, Ralf Hütter și Florian Schneider, se apucă inițial de muzică experimentală și ajung să fie încadrați în krautrock. Deși din krautrock se va naște mai târziu muzica electronică, apariția lor la vremea respectivă nu a făcut vâlvă în presa muzicală. Am văzut în 3D videoclipul de la Autobahn, care seamănă foarte bine cu wallpaperul Windows, alcătuit de Emil Schult, printre alte execuții de design grafic pentru Kraftwerk.

Când au început piesele de pe Radio-Activity, mi s-a făcut pielea de găină la fiecare Tschernobyl, Harrisburg, Sellafield, Hiroshima. A fost unul dintre momentele alea de eliberare supremă. Sound-ul e impecabil, nefiresc de actual, până la anacronic. Un manifest despre pericol și despre oameni. Fiecare cântec de-ale lor spune în mod real o poveste, fie că e vorba despre un trend, o călătorie sau un device. Membrii Kraftwerk s-au deconstruit, alegându-și imagini cât mai apropiate de roboți. Într-un interviu, Ralf Hütter vorbește despre cum muzica lui se naște din liniște sau din zgomot, nu din muzică. Ei fac muzică dintr-un loc de unde nu a mai pornit nimeni până în momentul respectiv. Albumul începe cu Geiger Counter, adică sunetul primelor bătăi de inimă ale unui calculator nou-născut sau ale vreunui prunc-robot, o anomalie plină de entuziasm și frică. Ritmul din ce în ce mai accelerat e însoțit de bătăi de inimă computerizate, care te trimit cu gândul la limita dintre om și tehnologie, te fac să crezi că asiști la nașterea a ceva.

La Electric Café sau Trans-Europe Express, simțeam cum îmi vin lacrimile. Pe la Tour de France și Aero Dynamik, am început să plâng. Am mai spus că ăsta a fost concertul preferat din viața mea de până acum?